Sunt un copil norocos – am (avut) doua mame de suflet.
Ambele sarbatorite de 15 august – motiv de disperare pentru mine, caci nu stiam
cum sa impart ziua asta mai bine, intre doua orase diferite.
Mi-a mai ramas
doar una.
Pe Mama 2 sau pur si simplu “doamna doctor” am cunoscut-o in
perioada mea de devenire, de crestere, de coacere. Mi-a intrat in viata atunci
cand eram la liceu si mi-a aratat ce inseamna sa fii OM, fara sa astepte nimic
in schimb. De la ea am invatat cum trebuie sa fie un medic, cu ea am vazut ce
inseamna sa fii un pacient cu un medic foarte grijuliu.
Ne-am lipit imediat una de alta si am avut stilul acela de
simtire special, peste obisnuit – ne simteam una pe alta, pur si simplu, desi deseori
eram la sute de kilometri distanta – exemplu: eram o data daramata pentru o prostie de
la facultate, am sunat-o la 10 seara, n-am apucat sa zic nimic, n-am auzit
decat vocea ei blanda spunand “copile, capul sus! orice ar fi, capul sus, sunt
aici!”. Iar simtirii ea i-a adaugat un stil de protectie pe care nu l-am
inteles decat tarziu, dupa ce s-a dus. Atunci cand a aparut cancerul acela
blestemat, m-a indepartat, m-a impins departe, departe, ca nu sufar, sa nu-mi
fie greu. Iar eu n-am aflat asta decat dupa ce era deja prea tarziu.
Nu aveam bucurie mai mare decat sa o fac sa zambeasca – si-mi
iesea atat de bine asta… Lucruri simple – de la dus cu o prajitura in care era
infipta o lumanare facuta dintr-un pai de chibrit – pe modelul tort improvizat de
ziua ei (intr-un orasel ca cel in care am crescut, nu gaseai torturi decat greu, iar alea care erau, erau putine si costau mult pentru un copil de
liceu), cu batut in usa la cabinet sau acasa si pana la CD-uri cu coperti
facute cu mana mea, pentru pus in masina sau la cabinet – rezultatul: lacrimi care
incepeau sa-i curga pe obraji, in semn de emotie si surpriza si o imbratisare
stransa in care-mi spunea “multumesc, copil drag!”.
Mi-era draga si stiam ca o pot suna la orice ora din zi si
din noapte, intotdeauna era acolo. Ma trezesc uneori si acum ca as suna-o, doar
ca sa palavragim. Sau ca sa-mi spuna, ca atunci, ultima data cand am vorbit (si
bocit) amandoua, ca este mandra de mine.
Chiar si dupa ce a plecat sa-l ajute pe Doamne Doamne cu
planurile Lui, m-a invatat lectii - rabdarea,
detasarea, inca un fel de credinta, inca un fel de iubire. Si mai ales ca trebuie sa le spui mereu oamenilor pe care ii iubesti ca ii iubesti. Pentru ca nu se stie cand nu o sa-i mai ai.
Azi mi-as fi dorit sa merg acasa, sa-i bat la usa, sa-i cant un "Multi ani traiasca!" gatuit, sa mancam o prajitura impreuna, sa
ne strangem in brate si sa aud cuvintele “multumesc, copil drag!”. Dar sunt
sigura ca de acolo, de pe norisorul ei, stie ca-i spun in gand “La multi ani!”.
Si ca o iubesc la fel. Ba chiar mai mult.
