Cristina Bazavan a avut frumoasa idee de a scrie primul e-book din România cu povești de Crăciun. Rândurile astea nu au pretenția unei povești de Crăciun, însă spun cum am primit eu o lecție. O lecție de viață, de Crăciun.
---------------------------------------------------
Crăciunul acela avea ceva ciudat: deși era zăpadă și frig, afară ți se părea că plânge. Era primul Crăciun în care dimineață nu exista nimic sub brad. Oare se supărase Moșul?
****
Era o seară de iarnă albă, cu zăpadă care acoperise Copoul. Sub pilota călduroasă de cămin studențesc copilul zâmbea mândru: filmul ”Veronica” stătea cuminte pe un CD, așezat într-o carcasă cu o copertă desenată stângace în Photoshop. Știa că gesturile astea mici îi vor umple ochii de lacrimi doamnei care era uneori ca un copil mai mare. Plănuia deja cum o să-l împacheteze și cum o să i-l strecoare destinatarei care spusese cu o lună înainte că ii e dor de filmul ăsta. Și se gândea că o să-i spună Moșului: ”bun, deci asta a fost partea mea de cadou, acum e rândul tău”...
Exista un fel de înțelegere tacită între Moș și copil: de când era mic nu mai umbla să caute prin casă după cadouri (oricum întotdeauna le găsea fără nici un efort), în schimb Moșul îi aducea cam întotdeauna ce-și dorea. Deși de multe ori nu-și dorea nimic, așa că Moșul avea treabă grea – să se gândească el cam ce și-ar dori copilul.
Astfel că fiind după mulți ani în care nu-și dorise nimic, copilul avea siguranța că dorința îi va fi îndeplinită. ”Aș vrea să nu plece” – astea erau cuvintele-dorință schițate printre steluțe și desene fără formă, într-o ședință de redacție de la 9 dimineața. Stăteau cuminți pe o bucățică de foaie de agendă, pe care ochii Moșului ajunseseră sigur. Sau cel puțin așa credea copilul. Credea că merită acest dar: fusese cuminte, făcuse și câteva fapte bune și în plus mai dădea și din coate și-și punea mintea la contribuție ca să se învețe cu statutul de om mare, care muncește și se descurcă de unul singur - merge în fiecare zi la serviciu, merge și la școală, scrie etc.
Având siguranța asta a lăsat luna decembrie să treacă fără nici o grijă: ”Veronica” avea să ajungă în mâinile doamnei V., care o să desfacă pachețelul cu mâinile tremurând, o să zâmbească larg când o să vadă coperta și o să-și îmbrățișeze copilul, așa cum numai ea îi spune. Și-o să-i povestească despre ce boacănă a mai făcut pe calculatorul de la cabinet, apoi o să-i dea cadoul de Crăciun, după încă o porție bună de râs. Oricum, fie că va spune sau nu, copilul se va fi gândit că ”momentele astea sunt cel mai frumos cadou”...
***
Crăciunul acela avea ceva ciudat: deși era zăpadă și frig, afară ți se părea că plânge. Era primul Crăciun în care dimineață nu exista nimic sub brad. Oare se supărase Moșul?
Copilul se ridicase din pat, se spălase pe ochi și se gândea numai la pachețelul învelit cu hârtie de cadou roșie și fundă albă pe care-l purta în rucsac. ”Să mai aștept puțin până să o sun să mă duc să-i duc cadoul, e totuși prima zi de Crăciun”, își spuse.
La nici un sfert de oră distanță sună telefonul. ”Hohoho, Merry Christmas, săru'mâna, Crăciun Fericit!”, zise vocea copilului. ”Ce faci, donșoară, ai ajuns acasă?”. ”Da, da, m-am și trezit, mă pregătesc pentru masa de Crăciun. Dumneavoastră?”. ”Ăăăă, te rog frumos ceva: să stai jos. Stai jos, da?”. ”Da, sigur, dar de ce? Mă speriați, ce s-a întamplat?”. ”Nu mai e, măi copil, s-a dus, nu mai e. Ieri a murit...” – vocea de om drag deveni brusc surdă, rece și seacă, ca un topor care seceră genunchi și respirații și speranțe. ”Nu, nu, nu, nu, nu cred. Nu se poate”...
Într-adevăr, Moșul se supărase. Ori poate pur și simplu a vrut să-i mai dăruiască un înger copilului...
****
Crăciunul meu înseamnă brad și cozonaci aburinzi făcuți de mama. Și bucuria descoperirii unui dar de la Moșul de la care de cele mai multe ori n-am cerut nimic.
Acum 4 ani Crăciunul meu a mai căpătat un sens: a devenit momentul în care îmi amintesc de doamna care nu a apucat să primească în dar povestea Veronicăi. Atunci, unul dintre oamenii care și-au lăsat o amprentă în mine și au pus o cărămidă pentru cine sunt eu azi mi-a devenit înger. Și amintire.
În urmă cu 4 ani, în ultima noapte petrecută printre noi, i-am promis mamei 2, așa cum îi spuneam eu, că le voi mulțumi oamenilor care sunt lângă mine că sunt. Și le voi spune că-i iubesc. Așa cum nu i-am spus ei...
luni, 20 decembrie 2010
marți, 19 octombrie 2010
Orgolii si oameni dragi
Din cand in cand ma opresc si privesc in urma, la ce am devenit, la ce am lasat in urma, la ce am invatat.
Am invatat lectii despre a deal-ui cu oameni dragi foarte diferiti de mine, am invatat sa deschid bratele, sa spun/dau din mine mai mult, am invatat noi sensuri ale unor cuvinte care pt unii oameni dragi mie inseamna altceva decat inseamna pt mine: discretie, altfel, alaturi, a simti. Am invatat sa lupt cu mine atunci cand anumite lucruri erau altfel pt oamenii dragi, am invatat sa le accept fara sa cracnesc. Am invatat sa fiu in umbra si sa nu tin cont de orgolii. Am invatat sa spun atunci cand simt ceva, cand mi-e ceva de spus. (Viata m-a invatat the hardest way ca trebuie sa spui ce simti atunci cand iti vine, sa nu lasi timpul sa treaca, sa rezolvi problemele imediat ce au aparut - chiar daca iti este foarte, foarte greu pt ca s-ar putea ca dupa aia sa nu mai ai posibilitatea de a face asta. Si o sa te framanti si n-o sa te ierti toata viata pt ca nu ai facut ceva ca sa indrepti lucrurile atunci, imediat dupa ce s-a intamplat acel ceva).
Dar am mai invatat si ca atunci cand te prabusesti, cand te ineci si intinzi mana catre un anume cineva, mana ta intinsa nu va fi prinsa in cadere, ca de fapt esti tot singur. Te poti scufunda/ineca linistit, poti pica pana cel mai jos fara ca omul spre care ai intins mana sa intinda mana ca sa te prinda si sa nu te lase sa te duci. Nu conteaza ca asta este prima data cand intinzi mana din tot sufletul, nu conteaza ca spui ce e in tine, nu mai conteaza. Bine, pana la urma e ceva bun si in asta: pt ca dupa ce vei ajunge la cel mai de jos punct, te vei ridica de jos, te vei scutura de praf si te vei privi mai puternic. Pentru ca fiecare sut este - nu-i asa?, un pas inainte.
Asa ca am invatat si ca orgoliile sunt cele mai importante, nimic altceva nu conteaza. Orgoliul de a nu-i raspunde unui om orice ar spune, orgoliul de a nu spune un "multumesc" live atunci cand celalalt isi calca pe inima pt tine, orgoliul de a nu te misca mai incolo de propriul eu. Nu conteaza ce simte/spune/face celalalt, orgoliile sunt cele mai importante.
Asta trebuie sa invat eu: ca orgoliile sunt cele mai importante. Asa ca "angajez pe cineva care sa ma invete sa nu-mi calc niciodata pe orgoliu si inima, no matter what/who".
Am invatat lectii despre a deal-ui cu oameni dragi foarte diferiti de mine, am invatat sa deschid bratele, sa spun/dau din mine mai mult, am invatat noi sensuri ale unor cuvinte care pt unii oameni dragi mie inseamna altceva decat inseamna pt mine: discretie, altfel, alaturi, a simti. Am invatat sa lupt cu mine atunci cand anumite lucruri erau altfel pt oamenii dragi, am invatat sa le accept fara sa cracnesc. Am invatat sa fiu in umbra si sa nu tin cont de orgolii. Am invatat sa spun atunci cand simt ceva, cand mi-e ceva de spus. (Viata m-a invatat the hardest way ca trebuie sa spui ce simti atunci cand iti vine, sa nu lasi timpul sa treaca, sa rezolvi problemele imediat ce au aparut - chiar daca iti este foarte, foarte greu pt ca s-ar putea ca dupa aia sa nu mai ai posibilitatea de a face asta. Si o sa te framanti si n-o sa te ierti toata viata pt ca nu ai facut ceva ca sa indrepti lucrurile atunci, imediat dupa ce s-a intamplat acel ceva).
Dar am mai invatat si ca atunci cand te prabusesti, cand te ineci si intinzi mana catre un anume cineva, mana ta intinsa nu va fi prinsa in cadere, ca de fapt esti tot singur. Te poti scufunda/ineca linistit, poti pica pana cel mai jos fara ca omul spre care ai intins mana sa intinda mana ca sa te prinda si sa nu te lase sa te duci. Nu conteaza ca asta este prima data cand intinzi mana din tot sufletul, nu conteaza ca spui ce e in tine, nu mai conteaza. Bine, pana la urma e ceva bun si in asta: pt ca dupa ce vei ajunge la cel mai de jos punct, te vei ridica de jos, te vei scutura de praf si te vei privi mai puternic. Pentru ca fiecare sut este - nu-i asa?, un pas inainte.
Asa ca am invatat si ca orgoliile sunt cele mai importante, nimic altceva nu conteaza. Orgoliul de a nu-i raspunde unui om orice ar spune, orgoliul de a nu spune un "multumesc" live atunci cand celalalt isi calca pe inima pt tine, orgoliul de a nu te misca mai incolo de propriul eu. Nu conteaza ce simte/spune/face celalalt, orgoliile sunt cele mai importante.
Asta trebuie sa invat eu: ca orgoliile sunt cele mai importante. Asa ca "angajez pe cineva care sa ma invete sa nu-mi calc niciodata pe orgoliu si inima, no matter what/who".
luni, 4 octombrie 2010
La Multi Ani, Cristina!
Cred ca daca ar fi sa spun un cuvant atunci cand ma gandesc la Cristina Bazavan, acela ar fi "multumesc". Lately tot am ocazii si motive sa-i spun cuvantul asta, incat am inceput sa ma gandesc la ce alte cuvinte sa inventez, ca sa exprime acelasi lucru si sa fie totusi altceva.
Deocamdata n-am reusit. Asa ca astazi ii mai zic “multumesc” o data: pentru ca daca nu era ea nu as fi apucat sa am filmele rare ale lui Al Pacino, pentru ca mi-a dat sansa sa vad inainte de lansarea oficiala filme pe care poate altfel nu le-as fi vazut, pentru ca fara sa stie a provocat o confruntare cu mine intr-o tema delicata (pe tema asta am si scris un post, acum o vreme). Chestiune din care am iesit mai puternica, iar textul cu pricina a facut-o pe ea sa verse o lacrima (of, niciodata nu stiu daca sa ma bucur sau nu cand zice ca “la asta am plans”, legat de cate un text scris de mine...)
Ce sa zic astazi? Cristina, sa ne traiesti! Si sa fii mereu plina de energie! (dar sa mai ai si un plus de grija de tine :P)...
La Multi Ani, Cristina! Sa-i traiesti cum vrei tu!
Deocamdata n-am reusit. Asa ca astazi ii mai zic “multumesc” o data: pentru ca daca nu era ea nu as fi apucat sa am filmele rare ale lui Al Pacino, pentru ca mi-a dat sansa sa vad inainte de lansarea oficiala filme pe care poate altfel nu le-as fi vazut, pentru ca fara sa stie a provocat o confruntare cu mine intr-o tema delicata (pe tema asta am si scris un post, acum o vreme). Chestiune din care am iesit mai puternica, iar textul cu pricina a facut-o pe ea sa verse o lacrima (of, niciodata nu stiu daca sa ma bucur sau nu cand zice ca “la asta am plans”, legat de cate un text scris de mine...)
Ce sa zic astazi? Cristina, sa ne traiesti! Si sa fii mereu plina de energie! (dar sa mai ai si un plus de grija de tine :P)...
La Multi Ani, Cristina! Sa-i traiesti cum vrei tu!
vineri, 17 septembrie 2010
Mar Nero - o poveste despre prietenii fara reguli
La o zi dupa ce am vazut “Mar Nero”, eu tot am in cap niste detalii de la avanpremiera: privirea Dorotheei Petre, care era insotita uneori de un zambet strengaresc in coltul gurii si imaginea emotiilor aceleiasi Dorotheea, in timpul sesiunii de intrebari, raspunsuri si povesti cu cei din sala. Stiu ca am surprins-o cum se juca cu o suvita de par cret, nestiind ce sa faca cu mainile, ca apoi o vazusem inghitind si respirand des, care mi-au fost un semn al emotiilor care o strabateau. Mai stiu ca ma gandisem cum s-or fi simtind actorii astia atat de frumosi fata in fata cu niste oameni pe care nu i-au mai vazut niciodata, dar in fata carora uneori lasa garda foarte jos. N-am de unde sti, dar cred ca intuiesc. Sunt multe emotii si e greu...Da, sunt si ei oameni. Si ce oameni...
Mar Nero nu este doar o poveste despre romani plecati la munca in Italia, ci o poveste despre prietenie. Una fara reguli si neasteptata, asa cum a spus si Dorotheea la avanpremiera.
Iar asta s-a vazut in film, s-a simtit din film, s-a simtit si din ce ne-au povestit Dorotheea Petre si Ada Solomon. Un regizor italian (Federico Bondi), o actrita romanca superba (Dorotheea Petre) si una italianca (Ilaria Occhini), un actor roman care joaca atat de bine un rol atat de puternic incat nu are nevoie de nici un cuvant (Vlad Ivanov) si o poveste inspirata dintr-un caz real, cel al bunicii regizorului si al ingrijitoarei sale romance - acestea sunt ingredientele unui film care te pune pe ganduri. Te face sa te gandesti la cum se pot lega relatiile de prietenie intre doi oameni foarte diferiti (Gemma si Angela), cum un om il poate schimba pe altul, ii poate schimba destinul (aceleasi Angela si Gemma), cum chimia dintre doi oameni poate functiona si da un efect superb chiar daca nici unul dintre cei doi nu intelege ce zice celalalt (Gemma si tatal Angelei), cum dragostea si grija pentru omul pe care-l iubesti te poate face sa lasi orice si sa pleci intr-o fuga acasa...
L-am privit pe Vlad Ivanov care nu spune nici un cuvant dar face un rol puternic, tinand un fel de fir rosu in jurul sau, le-am admirat pe Ilaria si Dorotheea si m-am intrebat daca prietenia s-a legat si in afara filmului (am aflat ca da). M-am gandit la cum arata emigrantii romani din Italia: da, sunt exact asa cum ii vad si atunci cand se intorc acasa de sarbatori sau in vacanta: cu masinile mari si impozante, cu lanturile de aur groase la gat, berea si manelele la purtator. Dar mai sunt si chinuiti – de dorul celor dragi de acasa, de capriciile celor pentru care muncesc, de faptul ca de multe ori au o diploma, insa fac si munci injositoare pentru a lua un ban pentru cei de acasa. Si m-am intrebat oare cate familii de romani care au rude, mame, sotii plecate in Italia ar plange la filmul asta, daca ar merge la cinema sa-l vada?
Ma bucur ca am fost sa vad filmul asta pentru ca am reusit sa vad cum vad o parte a italienilor povestea asta a emigrantilor romani. Da, se poate sa fie o poveste romantata (asa cum s-a spus in sala la avanpremiera), insa poate de fapt asta e realitatea multor relatii italiano-romane: cu povesti frumoase, calde, pur si simplu.
Multumesc, Cristina Bazavan, Tabu si Parada Film pentru filmul asta frumos :)
Mar Nero (2008)
Regia: Federico Bondi
Cu
Ilaria Occhini - Gemma
Dorotheea Petre - Angela
Maia Morgenstern - Madalina
Vlad Ivanov
Alessandra Redino
Marius Silagiy
Theodor Danetti
o coproductie Italia - Romania
Mar Nero nu este doar o poveste despre romani plecati la munca in Italia, ci o poveste despre prietenie. Una fara reguli si neasteptata, asa cum a spus si Dorotheea la avanpremiera.
Iar asta s-a vazut in film, s-a simtit din film, s-a simtit si din ce ne-au povestit Dorotheea Petre si Ada Solomon. Un regizor italian (Federico Bondi), o actrita romanca superba (Dorotheea Petre) si una italianca (Ilaria Occhini), un actor roman care joaca atat de bine un rol atat de puternic incat nu are nevoie de nici un cuvant (Vlad Ivanov) si o poveste inspirata dintr-un caz real, cel al bunicii regizorului si al ingrijitoarei sale romance - acestea sunt ingredientele unui film care te pune pe ganduri. Te face sa te gandesti la cum se pot lega relatiile de prietenie intre doi oameni foarte diferiti (Gemma si Angela), cum un om il poate schimba pe altul, ii poate schimba destinul (aceleasi Angela si Gemma), cum chimia dintre doi oameni poate functiona si da un efect superb chiar daca nici unul dintre cei doi nu intelege ce zice celalalt (Gemma si tatal Angelei), cum dragostea si grija pentru omul pe care-l iubesti te poate face sa lasi orice si sa pleci intr-o fuga acasa...
L-am privit pe Vlad Ivanov care nu spune nici un cuvant dar face un rol puternic, tinand un fel de fir rosu in jurul sau, le-am admirat pe Ilaria si Dorotheea si m-am intrebat daca prietenia s-a legat si in afara filmului (am aflat ca da). M-am gandit la cum arata emigrantii romani din Italia: da, sunt exact asa cum ii vad si atunci cand se intorc acasa de sarbatori sau in vacanta: cu masinile mari si impozante, cu lanturile de aur groase la gat, berea si manelele la purtator. Dar mai sunt si chinuiti – de dorul celor dragi de acasa, de capriciile celor pentru care muncesc, de faptul ca de multe ori au o diploma, insa fac si munci injositoare pentru a lua un ban pentru cei de acasa. Si m-am intrebat oare cate familii de romani care au rude, mame, sotii plecate in Italia ar plange la filmul asta, daca ar merge la cinema sa-l vada?
Ma bucur ca am fost sa vad filmul asta pentru ca am reusit sa vad cum vad o parte a italienilor povestea asta a emigrantilor romani. Da, se poate sa fie o poveste romantata (asa cum s-a spus in sala la avanpremiera), insa poate de fapt asta e realitatea multor relatii italiano-romane: cu povesti frumoase, calde, pur si simplu.
Multumesc, Cristina Bazavan, Tabu si Parada Film pentru filmul asta frumos :)
Mar Nero (2008)
Regia: Federico Bondi
Cu
Ilaria Occhini - Gemma
Dorotheea Petre - Angela
Maia Morgenstern - Madalina
Vlad Ivanov
Alessandra Redino
Marius Silagiy
Theodor Danetti
o coproductie Italia - Romania
joi, 16 septembrie 2010
"Marti, dupa Craciun" - o poveste despre noi si/sau apropiatii nostri
Am fost aseara la avanpremiera filmului "Marti, dupa Craciun", la invitatia Cristinei Bazavan (multumeeeesc, Cristinaa). Si a fost...rascolitor. Cumva tensionat si emotionant, cumva destins. Cu amintiri, cu ganduri, cu vorbe, cu emotii. Le-am avut noi, cei din sala, dar si echipa filmului care parea uneori incurcata si emotionata. Desi erau tare misto. A fost tare misto gestul unuia dintre baieti de a-i aduce Mariei Popistasu un scaun pentru a se aseza ca sa-si odihneasca burtica de viitoare mamica, a fost tare dulce Maria care dupa ce a stat cateva minute pe scaun, nu si-a gasit locul asa ca s-a urcat cu picioarele pe scaun si s-a asezat in fund pe scena ca sa vada sala, a fost misto rau rau flacara din ochii lui Radu Muntean atunci cand vorbea despre film.
Ce este "Marti, dupa Craciun"
Este o poveste general valabila, in care cei care avem peste o varsta se regasesc sub diferite forme. O lectie despre intimitate si alegeri, despre asumari si infruntari. Infruntari cu ceilalti, dar si cu sine. O lectie despre cum gandesc barbatii, si mai ales cei indragostiti (no offense, guys). O pilula de viata, venita sub forma unui film tare: "Marti, dupa Craciun".
Este despre niste zile din viata unui cuplu transformat in triunghi conjugal, cu multe, dar multe faze in care puteai taia tensiunea si emotia cu cutitul. Este despre ziua de marti care este prima zi din noua viata a lui Paul (Mimi Branescu, care a jucat rolul asta intr-un mare fel).
Este o poveste care te face sa te gandesti la viata care ti se intampla sau li se intampla unor oameni dragi. Nu voi spune aici ceva despre povestile mele, nu vreau asta. Aseara, vazand filmul asta, m-am gandit mai ales la cateva persoane dragi, mai ales ca o parte dintre ele erau "in zona". Stiam ca au in comun faptul ca au fost lasate cu inima rupta bucati, insa n-am putut sa observ ca dintre ele in doar un caz confruntarea a venit sub forma de "marturisire" directa. Este o poveste in care un barbat a fost lasat balta, iar in relatia aceea, Paul era de fapt o femeie (lucru care arata ca de fapt povestea este atat de valabila pentru toata lumea...). O femeie care i-a sunat la usa iubitului ei, i-a spus ca "s-a terminat", apoi s-a intors pe calcaie si a plecat. Insa apoi s-a intors sa ii bantuie viata, timp de cativa ani.
N-am auzit de multi barbati care sa aiba curajul sa recunoasca direct, in fata, ca isi inseala sotia/iubita. Asta ar fi poate un plus mic pentru Paul, ca a avut puterea de a incerca sa-si indrepte spatele de sub povara actiunilor sale. Ar fi un plus pentru el daca nu as crede ca gestul lui a fost unul egoist – a facut asta atunci pt ca el nu mai putea indura presiunea pe care o avea asupra lui, pt ca el simtea nevoia sa spuna ca e indragsotit. Si mai mult, un gest egoist "trantit" inainte de Craciun (Paul spunea in dialogul acela genial si atat de plin de tensiune ca a facut asta pentru ca "asa e corect" – eh, cum il lovise corectitudinea dupa 5 luni de zile…) ). Dar nu poti sa nu te gandesti ca oricum ar fi facut, nimic nu ar fi ok, nu ar mai fi fost la fel: nici el, nici relatia cu sotia lui, nici cea cu Raluca.
Filmul are multa emotie, multa tandrete, multa tensiune. Mi s-au parut geniale cateva scene care au fost incarcate cu simboluri: cea in care Paul statea gol in fata nevestei lui, care il tundea si il aranja (pt ca a doua zi el pleca sa-si vada amanta); cea in care cei trei – Raluca(amanta), Adriana(sotia) si Paul se aflau in aceeasi incapere, impreuna cu fiica ultimilor doi; cea a complicitatii din seara de Ajun de Craciun, atunci cand nu era nevoie de cuvinte pentru a face gesturi frumoase pentru copil si cea a tortului pe care Paul il mananca acasa la mama amantei lui. Niste scene puternice, tari, foarte tari.
"Marti, dupa Craciun"
Un film de Radu Muntean
Cu Mimi Branescu, Mirela Oprisor, Maria Popistasu, Victor Rebengiuc
Scenariu: Radu Muntean, Razvan Radulescu, Alexandru Baciu
Imagine: Tudor Lucaciu
Ce este "Marti, dupa Craciun"
Este o poveste general valabila, in care cei care avem peste o varsta se regasesc sub diferite forme. O lectie despre intimitate si alegeri, despre asumari si infruntari. Infruntari cu ceilalti, dar si cu sine. O lectie despre cum gandesc barbatii, si mai ales cei indragostiti (no offense, guys). O pilula de viata, venita sub forma unui film tare: "Marti, dupa Craciun".
Este despre niste zile din viata unui cuplu transformat in triunghi conjugal, cu multe, dar multe faze in care puteai taia tensiunea si emotia cu cutitul. Este despre ziua de marti care este prima zi din noua viata a lui Paul (Mimi Branescu, care a jucat rolul asta intr-un mare fel).
Este o poveste care te face sa te gandesti la viata care ti se intampla sau li se intampla unor oameni dragi. Nu voi spune aici ceva despre povestile mele, nu vreau asta. Aseara, vazand filmul asta, m-am gandit mai ales la cateva persoane dragi, mai ales ca o parte dintre ele erau "in zona". Stiam ca au in comun faptul ca au fost lasate cu inima rupta bucati, insa n-am putut sa observ ca dintre ele in doar un caz confruntarea a venit sub forma de "marturisire" directa. Este o poveste in care un barbat a fost lasat balta, iar in relatia aceea, Paul era de fapt o femeie (lucru care arata ca de fapt povestea este atat de valabila pentru toata lumea...). O femeie care i-a sunat la usa iubitului ei, i-a spus ca "s-a terminat", apoi s-a intors pe calcaie si a plecat. Insa apoi s-a intors sa ii bantuie viata, timp de cativa ani.
N-am auzit de multi barbati care sa aiba curajul sa recunoasca direct, in fata, ca isi inseala sotia/iubita. Asta ar fi poate un plus mic pentru Paul, ca a avut puterea de a incerca sa-si indrepte spatele de sub povara actiunilor sale. Ar fi un plus pentru el daca nu as crede ca gestul lui a fost unul egoist – a facut asta atunci pt ca el nu mai putea indura presiunea pe care o avea asupra lui, pt ca el simtea nevoia sa spuna ca e indragsotit. Si mai mult, un gest egoist "trantit" inainte de Craciun (Paul spunea in dialogul acela genial si atat de plin de tensiune ca a facut asta pentru ca "asa e corect" – eh, cum il lovise corectitudinea dupa 5 luni de zile…) ). Dar nu poti sa nu te gandesti ca oricum ar fi facut, nimic nu ar fi ok, nu ar mai fi fost la fel: nici el, nici relatia cu sotia lui, nici cea cu Raluca.
Filmul are multa emotie, multa tandrete, multa tensiune. Mi s-au parut geniale cateva scene care au fost incarcate cu simboluri: cea in care Paul statea gol in fata nevestei lui, care il tundea si il aranja (pt ca a doua zi el pleca sa-si vada amanta); cea in care cei trei – Raluca(amanta), Adriana(sotia) si Paul se aflau in aceeasi incapere, impreuna cu fiica ultimilor doi; cea a complicitatii din seara de Ajun de Craciun, atunci cand nu era nevoie de cuvinte pentru a face gesturi frumoase pentru copil si cea a tortului pe care Paul il mananca acasa la mama amantei lui. Niste scene puternice, tari, foarte tari.
"Marti, dupa Craciun"
Un film de Radu Muntean
Cu Mimi Branescu, Mirela Oprisor, Maria Popistasu, Victor Rebengiuc
Scenariu: Radu Muntean, Razvan Radulescu, Alexandru Baciu
Imagine: Tudor Lucaciu
miercuri, 8 septembrie 2010
Ken, iti doresc sa fii admirat!
Pe Ken l-am vazut prima data acum vreo doi ani, atunci cand incepusem sa cochetez cu o noua placere, pe care am dezvoltat-o mai apoi. L-am vazut, l-am retinut. Desi nu i-as putea spune “love at first sight”.
Dupa vreun an l-am regasit. Am inceput sa ma joc si, din intamplare, l-am transformat intr-o mica dragoste pentru un om drag mie. Tin minte si acum cum persoana cu pricina, nu spun nume, spunea ca s-a indragostit de el si ca dezvolta o noua obsesie. “Este cel mai frumos pe care l-am vazut ever” – asta spunea despre Ken. Si da, este. Ken este superb, ca o poveste. Poarta in el o poveste pe care o si impartaseste odata cu agitatia acului.
Din clipa aceea am inceput sa vreau sa i-l aduc pe Ken aproape. M-am rugat de prieteni, amici, cunostinte care veneau din State, le spuneam ca mi-l doresc tare aici. Timp de cateva luni, atunci cand cineva spunea SUA in mintea mea zbarnaiau numele si imaginea lui Ken.
Si intr-un final a venit. Ken a zburat peste Ocean cu un prieten de-al unui alt om drag mie, asa ca dragul de el a trecut prin doua randuri de maini pana sa ajunga in mainile mele…
Cum a fost intalnirea mea cu el? Era intr-o seara de vara, eram dupa o zi lunga si grea. Doamna Gabi a venit la mine, purtandu-l in brate. Eu l-am luat cu grija, l-am privit ca pe un ceva mult asteptat si dorit iar atunci cand l-am vazut, mi s-au umplut ochii de lacrimi. “Este superb, este pur si simplu superb” – atat am putut spune. Erau lacrimile bucuriei indeplinirii unei dorinte (dorinta mea de a-l avea pt persoana care il va primi cadou), cele de dupa o poveste ca o calatorie lunga, uneori chinuitoare, dar si lacrimile unei incertitudini. Nu stiam cum o sa i-l dau persoanei care si l-a dorit atat de mult, caci intre noi s-a asezat, de ceva vreme, o liniste adanca. N-am stiut cum, insa am gasit si momentul, si metoda. Si sper ca dragostea lor sa fie la fel si “fata in fata”.
Pentru ca da, Ken este superb. Este elegant, gingas, ca un exemplar rasat. Este un Kenneth Cole minunat, pur si simplu minunat. Da, Ken este un ceas Kenneth Cole care ajunge astazi in mainile cuiva special, persoana pe care a asteptat-o cuminte la mine acasa timp de vreo trei luni. Pe care o va gasi el, ca invers nu s-a putut. Si chiar daca ar putea parea aplecat de o sarcina, a unui posibil mesaj de spargere a tacerii celei adanci, el nu va purta un astfel de mesaj. Nu vrea sa fie decat un superb cadou aniversar :)
As indrazni sa spun ca sper ca persoana care il primeste si pt care l-am cumparat sa simta macar aceeasi bucurie pe care am avut-o eu atunci cand l-am vazut prima data.
La Multi Ani, draga sarbatorita si proaspat posesoare a lui Ken!
Si multumesc, doamna Gabi! Pentru tot.
P.S. Iata si cateva poze cu Ken. Ca sa se vada ca nu mint.
Dupa vreun an l-am regasit. Am inceput sa ma joc si, din intamplare, l-am transformat intr-o mica dragoste pentru un om drag mie. Tin minte si acum cum persoana cu pricina, nu spun nume, spunea ca s-a indragostit de el si ca dezvolta o noua obsesie. “Este cel mai frumos pe care l-am vazut ever” – asta spunea despre Ken. Si da, este. Ken este superb, ca o poveste. Poarta in el o poveste pe care o si impartaseste odata cu agitatia acului.
Din clipa aceea am inceput sa vreau sa i-l aduc pe Ken aproape. M-am rugat de prieteni, amici, cunostinte care veneau din State, le spuneam ca mi-l doresc tare aici. Timp de cateva luni, atunci cand cineva spunea SUA in mintea mea zbarnaiau numele si imaginea lui Ken.
Si intr-un final a venit. Ken a zburat peste Ocean cu un prieten de-al unui alt om drag mie, asa ca dragul de el a trecut prin doua randuri de maini pana sa ajunga in mainile mele…
Cum a fost intalnirea mea cu el? Era intr-o seara de vara, eram dupa o zi lunga si grea. Doamna Gabi a venit la mine, purtandu-l in brate. Eu l-am luat cu grija, l-am privit ca pe un ceva mult asteptat si dorit iar atunci cand l-am vazut, mi s-au umplut ochii de lacrimi. “Este superb, este pur si simplu superb” – atat am putut spune. Erau lacrimile bucuriei indeplinirii unei dorinte (dorinta mea de a-l avea pt persoana care il va primi cadou), cele de dupa o poveste ca o calatorie lunga, uneori chinuitoare, dar si lacrimile unei incertitudini. Nu stiam cum o sa i-l dau persoanei care si l-a dorit atat de mult, caci intre noi s-a asezat, de ceva vreme, o liniste adanca. N-am stiut cum, insa am gasit si momentul, si metoda. Si sper ca dragostea lor sa fie la fel si “fata in fata”.
Pentru ca da, Ken este superb. Este elegant, gingas, ca un exemplar rasat. Este un Kenneth Cole minunat, pur si simplu minunat. Da, Ken este un ceas Kenneth Cole care ajunge astazi in mainile cuiva special, persoana pe care a asteptat-o cuminte la mine acasa timp de vreo trei luni. Pe care o va gasi el, ca invers nu s-a putut. Si chiar daca ar putea parea aplecat de o sarcina, a unui posibil mesaj de spargere a tacerii celei adanci, el nu va purta un astfel de mesaj. Nu vrea sa fie decat un superb cadou aniversar :)
As indrazni sa spun ca sper ca persoana care il primeste si pt care l-am cumparat sa simta macar aceeasi bucurie pe care am avut-o eu atunci cand l-am vazut prima data.
La Multi Ani, draga sarbatorita si proaspat posesoare a lui Ken!
Si multumesc, doamna Gabi! Pentru tot.
P.S. Iata si cateva poze cu Ken. Ca sa se vada ca nu mint.
joi, 19 august 2010
Bilete de dat la Phoenix
Am primit de la Tara lui Andrei 2 bilete la concertul Phoenix de la Sibiu. Cum altfel nu imi iau indemnul sa plec spre Sibiu, am zis ca asta e o ocazie buna de a vedea orasul, plus ca na, Phoenix este totusi Phoenix. Insa cum planurile de plecat spre Sibiu mi-au fost date peste cap de mutarea in casa noua, n-am ce face si trebuie sa renunt la Sibiu.
Asa ca cele 2 bilete vor pleca spre cine le vrea. Am zis ca as vrea sa fie o bucurie pentru cine le va primi, asa cum ar fi fost si pt mine.
Concertul Phoenix este luni, 23 august.
Cine le vrea, sa dea aici un semn :)
Asa ca cele 2 bilete vor pleca spre cine le vrea. Am zis ca as vrea sa fie o bucurie pentru cine le va primi, asa cum ar fi fost si pt mine.
Concertul Phoenix este luni, 23 august.
Cine le vrea, sa dea aici un semn :)
vineri, 9 iulie 2010
Despre stomatolog...altfel
Ieri, pe scaun, ii priveam degetele lungi si mainile fine chinuindu-se cu niste dinti noi, de asezat in gura mea. Si acum, si in urma cu doua saptamani cand o vedeam luptandu-se cu niste nervi de masele, ma intrebam: oare s-o mai fi gandind cineva la cat de intima este relatia dintre tine si stomatologul tau? Ma gandeam ca nici cei mai buni si apropiati prieteni nu te au la mana (la propriu) asa cum te are stomatologul, ca nu sunt multi cei in fata carora sa fii atat de defenseless ca in fata lui/ei.
Ma uitam cum ma privea incruntandu-ma cand ma durea si retragea imediat sursa durerii – freza, cum imi linistea durerea masandu-mi usor falca, cum imi vorbea atunci cand imi facea anestezia ca sa ma faca sa ma relaxez. Cum ma certa cu vocea calda cand, din cauza durerii, involuntar, imi strangeam maxilarul. “Tu vrei sa ma incerci, sa vezi daca pot lucra cu gura inchisa? Atunci cand te doare, te incordezi cu totul, iti incordezi muschii falcii si nu mai pot face nimic. Haide, relaxeaza-te...”, imi spunea. Iar eu ma relaxam incet incet si mai faceam un pas.
M-am vazut strangandu-mi mainile la piept dupa o serie dureroasa, ca un soi de auto-aparare. Am realizat asta atunci cand mi-a spus sa ma relaxez si sa o las sa-si sprijine mana pe pieptul meu, m-am gandit la metodele psihologice de auto-aparare despre care invatasem (atunci cand vrei sa te protejezi, iti strangi mainile in dreptul pieptului), am zambit in minte si am coborat mainile.
Cat de importanta este increderea in relatia asta, dintre tine si stomatologul tau, cat de important este sa gasesti acea persoana cu care sa te potrivesti atat de bine (da, cred ca si aici este vorba de un soi de potrivire) incat uneori sa nu fie nevoie de cuvinte ca sa iasa lucrurile bine. Eu am inceput sa experimentez asta: am inceput sa simt cand e nevoie sa ma duc intr-o parte cu capul, cum trebuie sa ma mulez dupa mana stomatologului meu, care de fapt este o doamna. O DOAMNA de fapt ar trebui sa spun. Mi-a castigat increderea nu doar pentru ca a lucrat rapid si eficient, ci mai ales prin atentia pe care am vazut-o fata de mine – cand ma vede incruntandu-ma sau spunand un simplu “a” fie se opreste, fie imi spune “mai am numai 2 secunde”. Are o voce calda, iti vorbeste mereu, uneori mai canta si glumeste si e intotdeauna implicata in ce face. Iar asta e mare lucru. De aia nu a fost nevoie de un mega-efort din partea mea ca sa stau 3 ore si un sfert pe scaunul ei, nu aveam cum sa fac altceva cand o vedeam implicata ca sa le dea de cap unor masele buclucase...
****
De ieri am in gura o lucrare. Astazi m-a sunat sa ma intrebe cum ma simt, pentru ca ma stia plecata azi-noapte pe drum. Mi-a spus sa am rabdare, pentru ca durerea si sentimentul aiurea, cu dureri de gingii o sa mai dureze cateva zile. Stiu si am rabdare pentru ca am incredere. Si pentru ca am incredere ma duc la Iasi ca sa se poata ocupa de dintii mei :)
Inchei asa:
Multumesc, doamna doctor Cristina Dobrea de la Iasi pentru dintii mei cei noi si pentru senzatia asta de incredere in medicul meu!
Ma uitam cum ma privea incruntandu-ma cand ma durea si retragea imediat sursa durerii – freza, cum imi linistea durerea masandu-mi usor falca, cum imi vorbea atunci cand imi facea anestezia ca sa ma faca sa ma relaxez. Cum ma certa cu vocea calda cand, din cauza durerii, involuntar, imi strangeam maxilarul. “Tu vrei sa ma incerci, sa vezi daca pot lucra cu gura inchisa? Atunci cand te doare, te incordezi cu totul, iti incordezi muschii falcii si nu mai pot face nimic. Haide, relaxeaza-te...”, imi spunea. Iar eu ma relaxam incet incet si mai faceam un pas.
M-am vazut strangandu-mi mainile la piept dupa o serie dureroasa, ca un soi de auto-aparare. Am realizat asta atunci cand mi-a spus sa ma relaxez si sa o las sa-si sprijine mana pe pieptul meu, m-am gandit la metodele psihologice de auto-aparare despre care invatasem (atunci cand vrei sa te protejezi, iti strangi mainile in dreptul pieptului), am zambit in minte si am coborat mainile.
Cat de importanta este increderea in relatia asta, dintre tine si stomatologul tau, cat de important este sa gasesti acea persoana cu care sa te potrivesti atat de bine (da, cred ca si aici este vorba de un soi de potrivire) incat uneori sa nu fie nevoie de cuvinte ca sa iasa lucrurile bine. Eu am inceput sa experimentez asta: am inceput sa simt cand e nevoie sa ma duc intr-o parte cu capul, cum trebuie sa ma mulez dupa mana stomatologului meu, care de fapt este o doamna. O DOAMNA de fapt ar trebui sa spun. Mi-a castigat increderea nu doar pentru ca a lucrat rapid si eficient, ci mai ales prin atentia pe care am vazut-o fata de mine – cand ma vede incruntandu-ma sau spunand un simplu “a” fie se opreste, fie imi spune “mai am numai 2 secunde”. Are o voce calda, iti vorbeste mereu, uneori mai canta si glumeste si e intotdeauna implicata in ce face. Iar asta e mare lucru. De aia nu a fost nevoie de un mega-efort din partea mea ca sa stau 3 ore si un sfert pe scaunul ei, nu aveam cum sa fac altceva cand o vedeam implicata ca sa le dea de cap unor masele buclucase...
****
De ieri am in gura o lucrare. Astazi m-a sunat sa ma intrebe cum ma simt, pentru ca ma stia plecata azi-noapte pe drum. Mi-a spus sa am rabdare, pentru ca durerea si sentimentul aiurea, cu dureri de gingii o sa mai dureze cateva zile. Stiu si am rabdare pentru ca am incredere. Si pentru ca am incredere ma duc la Iasi ca sa se poata ocupa de dintii mei :)
Inchei asa:
Multumesc, doamna doctor Cristina Dobrea de la Iasi pentru dintii mei cei noi si pentru senzatia asta de incredere in medicul meu!
joi, 1 iulie 2010
Ultima zi de iunie - 2 sau Cum am devenit agent de implinit dorinte
Bun, este ora 2.30 si eu inca nu dorm. Am scris. Dar nu mai am putere sa descriu emotii, sa asez ganduri si zambete. Le pastrez pe fatza si in mine si las aici ce am scris in nota pentru Agentia de implinit dorinte, din care fac parte cu mandrie, incepand de astazi.
Dragilor, va multumesc ca sunteti atat de frumosi si gasiti modalitatile de a face lucruri frumoase :)
Nota este de gasit si la mine pe Facebook si alaturi de ea, asez si melodia de azi:
**********
M-am asezat in fata foii goale si nu stiu ce sa scriu, imi zburda toate prin cap. O sa spun povestea serii asteia simplu, cu primele lucruri care imi vin in minte, iar voi, cei ce o cititi o sa intelegeti. Sper. Ce nu intelegeti, spuneti si reiau/explic.
*********
Avem un baiat: Robert. E lipicios si zambaret, vine, te pupa si te strange in brate. Are un anume thing cu mingea de fotbal, se joaca cu ea, parca incearca sa o vrajeasca. Si nu o face rau deloc. Mai are insa si arsuri pe fatza, maini si corp. Le-a capatat atunci cand si-a salvat fratiorii din focul care le-a mistuit casa, intr-o zi de ianuarie 2007, atunci cand mama lui era la maternitate, o nastea pe mezina familiei. Acum trei ani medicul i-a dat maxim lui Robert un an de trait. De ce? Atunci cand l-au scos din casa, dupa ce o grinda aprinsa cazuse peste el, cei de la Ambulanta au tras de tricoul pe care il avea pe el si i-au smuls si carnea care se lipise de tricou. Atunci, dupa ce l-a operat, medicul a spus ca nu ii da prea multe sanse pentru ca starea era foarte grava. Iata insa ca a scapat si creste destul de bine, date fiind conditiile.
Maine intra in operatie ca sa-i reconstruiasca manutza care este cea mai afectata, o sa-i puna o grefa de pe picior. Apoi o sa urmeze niste operatii care sa-l ajute sa auda din nou cu urechea stanga, care poate fi reconstruita in asa fel incat sa poata sa auda. Toata treaba asta o sa coste vreo 8.000 de euro. Insa mai e pana acolo, mai e de treaba: si cu banii, si cu analizele.
Azi, de ziua lui, Robert a plans, zicea ca nu vine nimeni la el. Iar seara a zambit cu gura pana la urechi, atunci cand ne-a vazut pe noi: pe Emil Ninu (jucator la Steaua, o sa revin cu niste lucruri despre el), pe Cosmin, pe Bogdan si pe mine. I-am dus daruri: Emil – tricoul lui de joc, original, pe care l-a purtat in Europa League, un poster cu el, niste obiecte promotionale si, piesa de rezistenta: un echipament nou, original de la Steaua, inscriptionat si personalizat special pentru Robert; noi i-am dus tort, lumanari cu rosu si albastru, minge si sapca. Si pe Emil Ninu :) .
Buuun, Emil, sa va zic de el. Emil Ninu este un jucator tanar de la Steaua (il vedeti aici: http://www.steauafc.com/ro/articol/aniversare_ninu2009/ ) care a reusit sa ma faca sa zic “ok, deci mai exista si altfel de jucatori de fotbal”: a ajuns primul la locul de intalnire, i-a dat cadourile lui Robert cu o emotie vizibila, a batut mingea cu el, s-au pozat, i-a semnat tricoul, posterul si mingea siiii…si a fost atat de emotionat si impresionat de asta micu’ al nostru incat si-a scos de pe mana bratara din piele, una din aia misto si i-a pus-o pe mana piticului. Asa, pur si simplu, ca sa-i poarte noroc la operatie. Sincer spun, am avut un nod in gat, m-a emotionat tare cu faza asta. A, si la final a luat numarul de telefon al mamei lui Robert si i-a promis ca merge sa-l vada si sa joace o minge impreuna la Mogosoaia.
Vreti sa stiti ca Robert e si el un mic om bun? Spun doar atat: a impartit tortul cu ceilalti copii din gradina spitaluilui si sapca pe care a primit-o cadou de la Bogdan i-a dat-o cadou lui Doru, colegul lui de camera de spital.
A fost innebunit de echipamentul lui de la Steaua: a imbracat imediat tricoul care are numarul 6 si Robert scris deasupra lui, a tras sortul peste pantalonii scurti pe care ii avea deja pe el si a zis ca nu si Ie da jos nici maine la operatie.
Apoi, o data la 10 minute, ne intreba pe cate unul dintre noi: dar chiar scrie numele meu pe tricou? Scrie Robert pe el? Parca nu-i venea a crede. Insa odata cu faza asta ajungem si la partea mai putin usoara din poveste: piticul nostru nu stie sa citeasca. Stie sa-si scrie numele, insa nu stie sa si-l citeasca. Nu a fost niciodata la scoala, pentru ca cei de la scoala din localitatea unde locuieste acum i-au spus mamei ca ei nu primesc handicapati. Aici o sa avem de lucru, trebuie sa ne punem mintile si puterile la treaba - Robert trebuie sa mearga la scoala.
Si tot din partea grea a povestii, in seara asta am mai aflat ceva: mama lui Robert are cancer. I-au depistat un nodul la san, a facut chimioterapie, insa i-a fost frica sa se duca la operatie. Am ramas masca. Si treaba asta o s-o avem de rezolvat, sa o facem sa mearga la operatie, acum, cat cancerul ala e stagnat. I-am spus sa invete de la Robert ce e ala curaj si sa nu-l lase la greu, ca de-acum o sa aiba mare nevoie de ea.
Ce sa mai zic?
Emil, Cosmin, Bobby - va multumesc pentru starea asta de acum. Pentru Bobby, Bobby Durbac, director de marketing la Steaua, spun cel mai mare “multumesc” de care sunt capabila.
Robert, sa ne traiesti, sa cresti frumos si sa ramai un om bun – esti deja unul mic asa, dar esti.
Chic, multumesc pentru incredere. Si da, acum o sa trimit poza :)
UPDATE: Poze de la bucuria de azi sunt de gasit la linkul asta.
Dragilor, va multumesc ca sunteti atat de frumosi si gasiti modalitatile de a face lucruri frumoase :)
Nota este de gasit si la mine pe Facebook si alaturi de ea, asez si melodia de azi:
**********
M-am asezat in fata foii goale si nu stiu ce sa scriu, imi zburda toate prin cap. O sa spun povestea serii asteia simplu, cu primele lucruri care imi vin in minte, iar voi, cei ce o cititi o sa intelegeti. Sper. Ce nu intelegeti, spuneti si reiau/explic.
*********
Avem un baiat: Robert. E lipicios si zambaret, vine, te pupa si te strange in brate. Are un anume thing cu mingea de fotbal, se joaca cu ea, parca incearca sa o vrajeasca. Si nu o face rau deloc. Mai are insa si arsuri pe fatza, maini si corp. Le-a capatat atunci cand si-a salvat fratiorii din focul care le-a mistuit casa, intr-o zi de ianuarie 2007, atunci cand mama lui era la maternitate, o nastea pe mezina familiei. Acum trei ani medicul i-a dat maxim lui Robert un an de trait. De ce? Atunci cand l-au scos din casa, dupa ce o grinda aprinsa cazuse peste el, cei de la Ambulanta au tras de tricoul pe care il avea pe el si i-au smuls si carnea care se lipise de tricou. Atunci, dupa ce l-a operat, medicul a spus ca nu ii da prea multe sanse pentru ca starea era foarte grava. Iata insa ca a scapat si creste destul de bine, date fiind conditiile.
Maine intra in operatie ca sa-i reconstruiasca manutza care este cea mai afectata, o sa-i puna o grefa de pe picior. Apoi o sa urmeze niste operatii care sa-l ajute sa auda din nou cu urechea stanga, care poate fi reconstruita in asa fel incat sa poata sa auda. Toata treaba asta o sa coste vreo 8.000 de euro. Insa mai e pana acolo, mai e de treaba: si cu banii, si cu analizele.
Azi, de ziua lui, Robert a plans, zicea ca nu vine nimeni la el. Iar seara a zambit cu gura pana la urechi, atunci cand ne-a vazut pe noi: pe Emil Ninu (jucator la Steaua, o sa revin cu niste lucruri despre el), pe Cosmin, pe Bogdan si pe mine. I-am dus daruri: Emil – tricoul lui de joc, original, pe care l-a purtat in Europa League, un poster cu el, niste obiecte promotionale si, piesa de rezistenta: un echipament nou, original de la Steaua, inscriptionat si personalizat special pentru Robert; noi i-am dus tort, lumanari cu rosu si albastru, minge si sapca. Si pe Emil Ninu :) .
Buuun, Emil, sa va zic de el. Emil Ninu este un jucator tanar de la Steaua (il vedeti aici: http://www.steauafc.com/ro/articol/aniversare_ninu2009/ ) care a reusit sa ma faca sa zic “ok, deci mai exista si altfel de jucatori de fotbal”: a ajuns primul la locul de intalnire, i-a dat cadourile lui Robert cu o emotie vizibila, a batut mingea cu el, s-au pozat, i-a semnat tricoul, posterul si mingea siiii…si a fost atat de emotionat si impresionat de asta micu’ al nostru incat si-a scos de pe mana bratara din piele, una din aia misto si i-a pus-o pe mana piticului. Asa, pur si simplu, ca sa-i poarte noroc la operatie. Sincer spun, am avut un nod in gat, m-a emotionat tare cu faza asta. A, si la final a luat numarul de telefon al mamei lui Robert si i-a promis ca merge sa-l vada si sa joace o minge impreuna la Mogosoaia.
Vreti sa stiti ca Robert e si el un mic om bun? Spun doar atat: a impartit tortul cu ceilalti copii din gradina spitaluilui si sapca pe care a primit-o cadou de la Bogdan i-a dat-o cadou lui Doru, colegul lui de camera de spital.
A fost innebunit de echipamentul lui de la Steaua: a imbracat imediat tricoul care are numarul 6 si Robert scris deasupra lui, a tras sortul peste pantalonii scurti pe care ii avea deja pe el si a zis ca nu si Ie da jos nici maine la operatie.
Apoi, o data la 10 minute, ne intreba pe cate unul dintre noi: dar chiar scrie numele meu pe tricou? Scrie Robert pe el? Parca nu-i venea a crede. Insa odata cu faza asta ajungem si la partea mai putin usoara din poveste: piticul nostru nu stie sa citeasca. Stie sa-si scrie numele, insa nu stie sa si-l citeasca. Nu a fost niciodata la scoala, pentru ca cei de la scoala din localitatea unde locuieste acum i-au spus mamei ca ei nu primesc handicapati. Aici o sa avem de lucru, trebuie sa ne punem mintile si puterile la treaba - Robert trebuie sa mearga la scoala.
Si tot din partea grea a povestii, in seara asta am mai aflat ceva: mama lui Robert are cancer. I-au depistat un nodul la san, a facut chimioterapie, insa i-a fost frica sa se duca la operatie. Am ramas masca. Si treaba asta o s-o avem de rezolvat, sa o facem sa mearga la operatie, acum, cat cancerul ala e stagnat. I-am spus sa invete de la Robert ce e ala curaj si sa nu-l lase la greu, ca de-acum o sa aiba mare nevoie de ea.
Ce sa mai zic?
Emil, Cosmin, Bobby - va multumesc pentru starea asta de acum. Pentru Bobby, Bobby Durbac, director de marketing la Steaua, spun cel mai mare “multumesc” de care sunt capabila.
Robert, sa ne traiesti, sa cresti frumos si sa ramai un om bun – esti deja unul mic asa, dar esti.
Chic, multumesc pentru incredere. Si da, acum o sa trimit poza :)
UPDATE: Poze de la bucuria de azi sunt de gasit la linkul asta.
Cand "o sa ma fac mare", vreau sa “ma fac” macar o zecime din ce este Jacqui Banaszynski
Asta am spus astazi cand am iesit de la intalnirea cu Jacqui Banaszynski. Si da, acum e ora 1 noaptea si eu scriu despre asta dupa o zi pliiiina plina. Pe scurt...
Jacqui m-a cucerit astazi, cu tot, de la felul degajat si zambaret de a povesti (ca doar na, she is a story-teller), la tonul cand spunea “oh, men, you’re good, good question!” si pana la felul in care scrie. E o doamna de Pulitzer (aici textul care a luat premiul asta in anii ’80 ) si o profa de nota 20. Ne-a fascinat pe toti din sala (nu era greu sa-ti dai seama de asta, trebuia doar sa privesti in jur) cu povestile despre radacinile ei poloneze, dar si cu pildele oferite sub forma de povesti.
M-a facut sa mi se ridice pielea pe mine de cateva ori, atunci cand a povestit despre cum a lucrat la doua povesti premiate, cea cu SIDA (foarte tare subiect si foarte curajos, mai ales in anii ’80, deci jos palaria) si inca una cu Africa. Ascultand-o mi-am reamintit faptul ca suntem cu cel putin doua decenii in urma americanilor la capitolul “cum se scrie” (reporting de 3 luni de zile? decont pentru plecat si stat in Africa cateva luni de zile pentru o poveste? la noi in Romania? ha ha ha, very funny), insa mi-am dat si seama ca se poate. Se poate. Putem gasi povesti, putem scrie povesti. Se poate si altfel de presa decat cea de tipul “stirile de la ora 5”. E nevoie de multa ambitie si de niste oameni care sa isi doreasca mult asta. De astazi marturisesc ca vreau sa fiu unul dintre ei. Om vedea si ce va urma la capitolul asta.
Ce am aflat? De ce am zambit? Ce a spus de mi s-a ridicat pielea pe mine?
Exemple de fraze si chestii povestite:
“I was thinking that his role in life is to support me” – despre sotul ei, pe vremea cand scria povestea “AIDS in the Heartland”. Dupa aia au divortat, spunea ca “my lifestyle changed with this story, I was not bringing anything at home, I was not giving him anything”;
“I was thinking that being a journalist is useless” - gand din perioada in care era in Africa, documentand un material despre comunitatile din Etiopia (sper ca am retinut bine), in perioada razboiului si valurilor de refugiati. Atunci cand le vedea pe mame intinzandu-si copiii spre ea ca sa ii ajute, isi dorea sa fi fost medic sau orice altceva, insa si-a dat seama de importanta pe care o are ceea ce face ea pentru ca un carnetel de notite si un pix pot spune unor mii de oameni povestile comunitatilor respective;
Povestea momentului in care mama unuia dintre cei doi barbati bolnavi de SIDA, personajele din “AIDS in the Heartland” a rugat-o sa ii spuna ce sa voteze la intrunirea familiei in legatura cu deconectarea baiatului lor de la aparate. Si justificarea oferita de mama pentru rugamintea asta: tu stii ce isi dorea fiul meu...Altfel spus, la ce nivel ajunsese intimitatea dintre ea si personajele sale din poveste (cu toate astea o intimitate super profi).
Descrierea felului in care povestile ating oamenii: dupa 20 de ani de la publicarea povestii “AIDS in the Heartland” a primit un mail de la nepoata unuia dintre cei doi tipi din poveste care i-a multumit pentru poveste pentru ca, prin povestea asta femeia si-a amintit despre unchiul ei. Unchi pe care il vazuse ultima data la varsta de 10 ani, atunci cand acesta isi luase ramas bun de la nepotii lui prin geamul intredeschis al masinii familiei. In perioada aia nimeni nu ii atingea, ca sa nu “se ia”, gay-ismul si/sau SIDA.
Despre feelings si implicarea in poveste: dupa ce unul dintre personaje a murit iar ea trebuia sa scrie o parte de poveste (povestea intitulata “AIDS in the Heartland” a fost scrisa si publicata pe bucati, in timp), atunci cand a ajuns in redactie, editorul ei a trimis-o sa planga si apoi sa vina sa scrie. A facut asta. Dupa un prim text in care a revarsat emotiile, “a trash”, a scris un text bun. As fi vrut sa aud mai multe la capitolul asta, pe tema asta, insa Jacqui nu mi s-a parut ca ar vrea sa dezvolte...
****
Sunt multe, atat de multe de spus...nu le pot prinde intr-un singur post, mi-au ramas intiparite in cap si in mine. Deci nu-mi ramane de spus decat: multumesc, Jacqui si multumesc, Decat o Revista pentru experienta asta :)
Jacqui m-a cucerit astazi, cu tot, de la felul degajat si zambaret de a povesti (ca doar na, she is a story-teller), la tonul cand spunea “oh, men, you’re good, good question!” si pana la felul in care scrie. E o doamna de Pulitzer (aici textul care a luat premiul asta in anii ’80 ) si o profa de nota 20. Ne-a fascinat pe toti din sala (nu era greu sa-ti dai seama de asta, trebuia doar sa privesti in jur) cu povestile despre radacinile ei poloneze, dar si cu pildele oferite sub forma de povesti.
M-a facut sa mi se ridice pielea pe mine de cateva ori, atunci cand a povestit despre cum a lucrat la doua povesti premiate, cea cu SIDA (foarte tare subiect si foarte curajos, mai ales in anii ’80, deci jos palaria) si inca una cu Africa. Ascultand-o mi-am reamintit faptul ca suntem cu cel putin doua decenii in urma americanilor la capitolul “cum se scrie” (reporting de 3 luni de zile? decont pentru plecat si stat in Africa cateva luni de zile pentru o poveste? la noi in Romania? ha ha ha, very funny), insa mi-am dat si seama ca se poate. Se poate. Putem gasi povesti, putem scrie povesti. Se poate si altfel de presa decat cea de tipul “stirile de la ora 5”. E nevoie de multa ambitie si de niste oameni care sa isi doreasca mult asta. De astazi marturisesc ca vreau sa fiu unul dintre ei. Om vedea si ce va urma la capitolul asta.
Ce am aflat? De ce am zambit? Ce a spus de mi s-a ridicat pielea pe mine?
Exemple de fraze si chestii povestite:
“I was thinking that his role in life is to support me” – despre sotul ei, pe vremea cand scria povestea “AIDS in the Heartland”. Dupa aia au divortat, spunea ca “my lifestyle changed with this story, I was not bringing anything at home, I was not giving him anything”;
“I was thinking that being a journalist is useless” - gand din perioada in care era in Africa, documentand un material despre comunitatile din Etiopia (sper ca am retinut bine), in perioada razboiului si valurilor de refugiati. Atunci cand le vedea pe mame intinzandu-si copiii spre ea ca sa ii ajute, isi dorea sa fi fost medic sau orice altceva, insa si-a dat seama de importanta pe care o are ceea ce face ea pentru ca un carnetel de notite si un pix pot spune unor mii de oameni povestile comunitatilor respective;
Povestea momentului in care mama unuia dintre cei doi barbati bolnavi de SIDA, personajele din “AIDS in the Heartland” a rugat-o sa ii spuna ce sa voteze la intrunirea familiei in legatura cu deconectarea baiatului lor de la aparate. Si justificarea oferita de mama pentru rugamintea asta: tu stii ce isi dorea fiul meu...Altfel spus, la ce nivel ajunsese intimitatea dintre ea si personajele sale din poveste (cu toate astea o intimitate super profi).
Descrierea felului in care povestile ating oamenii: dupa 20 de ani de la publicarea povestii “AIDS in the Heartland” a primit un mail de la nepoata unuia dintre cei doi tipi din poveste care i-a multumit pentru poveste pentru ca, prin povestea asta femeia si-a amintit despre unchiul ei. Unchi pe care il vazuse ultima data la varsta de 10 ani, atunci cand acesta isi luase ramas bun de la nepotii lui prin geamul intredeschis al masinii familiei. In perioada aia nimeni nu ii atingea, ca sa nu “se ia”, gay-ismul si/sau SIDA.
Despre feelings si implicarea in poveste: dupa ce unul dintre personaje a murit iar ea trebuia sa scrie o parte de poveste (povestea intitulata “AIDS in the Heartland” a fost scrisa si publicata pe bucati, in timp), atunci cand a ajuns in redactie, editorul ei a trimis-o sa planga si apoi sa vina sa scrie. A facut asta. Dupa un prim text in care a revarsat emotiile, “a trash”, a scris un text bun. As fi vrut sa aud mai multe la capitolul asta, pe tema asta, insa Jacqui nu mi s-a parut ca ar vrea sa dezvolte...
****
Sunt multe, atat de multe de spus...nu le pot prinde intr-un singur post, mi-au ramas intiparite in cap si in mine. Deci nu-mi ramane de spus decat: multumesc, Jacqui si multumesc, Decat o Revista pentru experienta asta :)
marți, 29 iunie 2010
:) (si multumesc!)
asta am pe fatza acum, asta am avut toata dupa amiaza si seara. un zambet. de fapt nu, o maaare serie de zambete.
I'm happy. azi am reusit sa fac o bucurie, de fapt sa stabilesc detaliile unei mici bucurii pe care "agentii de implinit dorinte" i-o fac unui copil, un mic erou, la cei doar 13 ani ai sai. Robert va primi de ziua lui un dar, pe care sunt sigura ca o sa-l tina minte toata viata: un jucator de la Steaua va merge la el, cu un echipament original Steaua si cateva vorbe bune.
MULTUMESC, BOBBY DURBAC!
MULTUMESC, Steaua!
acum eu marturisesc: am ramas uimita de "da"-ul pe care Bobby Durbac, directorul de marketing de la Steaua l-a spus fara nici o ezitare, atunci cand i-am spus povestea lui Robert. apoi m-a surprins atunci cand a spus ca vrea sa-i dea baiatului un echipament de joc inscriptionat cu numele lui si ca asteapta masurile juniorului. a fost ca o supralicitare placuta, ca o bucurie pe care mi-o facea mie. asa am simtit-o si am fost la un pas sa raman fara glas de emotie si bucurie.
ziua de azi, cu surprinderea placuta venita din partea lui Bobby Durbac m-a facut sa retraiesc o parte din bucuria de pe vremea cand eram parte din echipa "Surprizista", cand faceam bucurii pentru oameni pe care nu-i cunosteam personal fara sa asteptam ceva in schimb. de cele mai multe ori bucuria din ochii lor ne erau cel mai mare "multumesc".
si pentru ca n-am apucat sa zic prea multe despre Robert, ii las aici povestea, care te face sa ti se ridice pielea pe tine. Alina (alias Chic de Zece), multumesc pentru posibilitatea de a-i face o bucurie copilului astuia:
"Robert este al-18 lea copil de la Centrul "nostru" de Plasament din Mogosoaia. Vine aici de un an, din cand in cand... De cand are nevoie sa ajunga la Bucuresti pentru operatii de chirurgie reparatorie si sa stea intr un loc civilizat pentru recuperare... Intr o zi, casuta in care locuia a luat foc! La un moment dat pompierii au hotarat sa nu mai permita accesul in perimetrul periculos deoarece era clar ca micuta locuinta saracacioasa se va transforma in praf, pulbere si cenusa... Robert a auzit! Stia ca in casa au ramas cei doi fratiori ai lui mai. Nimeni nu mai avea curaj sa intre! A alergat in spate, a spart un geam, a ajuns la cei mici, i-a bagat in patura, i-a udat intr o vanita, apoi i-a "aruncat afara". Cand sa iasa, o parte din acoperisul in flacari a cazut peste el! A suferit arsuri grave pe 70 la suta din suprafata corpului, i-au fost amputate degetele de la o manuta, nu mai aude cu urechea stanga, dar, incet, si a revenit! L-am cunoscut zilele trecute... am jucat fotbal, ne am imprietenit! E speriat, timid, singur cu el... Ne a spus ca cel mai mult si mai mult isi doreste sa se faca fotbalist BUN si ca ar vrea sa aiba si el un echipament adearat de stelist: cu tricou, pantofi sport, sort, jambiere, manusi... minge cu semnaturi de ale stelistilor! I-am promis ca o sa-i implinim dorinta! Miercuri, pe 30 iunie, este ziua lui. Ne facusem gasca sa mergem acolo la un meci de fotbal serios. Din pacate astazi a intrat urgent intr-o noua operatie la spitalul Grigore Alexandrescu! Miercuri o sa ne tinem de promisiune si mutam terenul de joc la el in salon. Acum sa vedem ce jucator stelist gasim pana atunci sa vina cu noi si cu o minge semnata de toata echipa... Hai ca nu-i greu! Nici cu echipamentul... sunt prea multi stelisti in jurul nostru sa nu putem implini dorinta asta!".
si o melodie sweet pe azi:
P.S.: Ana Negotei, multumesc mult pentru ajutor, pentru contactul care m-a ajutat sa ajung sa fac bucuria asta :)
I'm happy. azi am reusit sa fac o bucurie, de fapt sa stabilesc detaliile unei mici bucurii pe care "agentii de implinit dorinte" i-o fac unui copil, un mic erou, la cei doar 13 ani ai sai. Robert va primi de ziua lui un dar, pe care sunt sigura ca o sa-l tina minte toata viata: un jucator de la Steaua va merge la el, cu un echipament original Steaua si cateva vorbe bune.
MULTUMESC, BOBBY DURBAC!
MULTUMESC, Steaua!
acum eu marturisesc: am ramas uimita de "da"-ul pe care Bobby Durbac, directorul de marketing de la Steaua l-a spus fara nici o ezitare, atunci cand i-am spus povestea lui Robert. apoi m-a surprins atunci cand a spus ca vrea sa-i dea baiatului un echipament de joc inscriptionat cu numele lui si ca asteapta masurile juniorului. a fost ca o supralicitare placuta, ca o bucurie pe care mi-o facea mie. asa am simtit-o si am fost la un pas sa raman fara glas de emotie si bucurie.
ziua de azi, cu surprinderea placuta venita din partea lui Bobby Durbac m-a facut sa retraiesc o parte din bucuria de pe vremea cand eram parte din echipa "Surprizista", cand faceam bucurii pentru oameni pe care nu-i cunosteam personal fara sa asteptam ceva in schimb. de cele mai multe ori bucuria din ochii lor ne erau cel mai mare "multumesc".
si pentru ca n-am apucat sa zic prea multe despre Robert, ii las aici povestea, care te face sa ti se ridice pielea pe tine. Alina (alias Chic de Zece), multumesc pentru posibilitatea de a-i face o bucurie copilului astuia:
"Robert este al-18 lea copil de la Centrul "nostru" de Plasament din Mogosoaia. Vine aici de un an, din cand in cand... De cand are nevoie sa ajunga la Bucuresti pentru operatii de chirurgie reparatorie si sa stea intr un loc civilizat pentru recuperare... Intr o zi, casuta in care locuia a luat foc! La un moment dat pompierii au hotarat sa nu mai permita accesul in perimetrul periculos deoarece era clar ca micuta locuinta saracacioasa se va transforma in praf, pulbere si cenusa... Robert a auzit! Stia ca in casa au ramas cei doi fratiori ai lui mai. Nimeni nu mai avea curaj sa intre! A alergat in spate, a spart un geam, a ajuns la cei mici, i-a bagat in patura, i-a udat intr o vanita, apoi i-a "aruncat afara". Cand sa iasa, o parte din acoperisul in flacari a cazut peste el! A suferit arsuri grave pe 70 la suta din suprafata corpului, i-au fost amputate degetele de la o manuta, nu mai aude cu urechea stanga, dar, incet, si a revenit! L-am cunoscut zilele trecute... am jucat fotbal, ne am imprietenit! E speriat, timid, singur cu el... Ne a spus ca cel mai mult si mai mult isi doreste sa se faca fotbalist BUN si ca ar vrea sa aiba si el un echipament adearat de stelist: cu tricou, pantofi sport, sort, jambiere, manusi... minge cu semnaturi de ale stelistilor! I-am promis ca o sa-i implinim dorinta! Miercuri, pe 30 iunie, este ziua lui. Ne facusem gasca sa mergem acolo la un meci de fotbal serios. Din pacate astazi a intrat urgent intr-o noua operatie la spitalul Grigore Alexandrescu! Miercuri o sa ne tinem de promisiune si mutam terenul de joc la el in salon. Acum sa vedem ce jucator stelist gasim pana atunci sa vina cu noi si cu o minge semnata de toata echipa... Hai ca nu-i greu! Nici cu echipamentul... sunt prea multi stelisti in jurul nostru sa nu putem implini dorinta asta!".
si o melodie sweet pe azi:
P.S.: Ana Negotei, multumesc mult pentru ajutor, pentru contactul care m-a ajutat sa ajung sa fac bucuria asta :)
duminică, 20 iunie 2010
O parte din Bucurestiul meu
Cristina a scris astazi despre “Bucurestiul ei” si a lansat indemnul de a scrie si noi altii despre “Bucurestiul nostru”. Misto ideea asta cu "Bucurestiul meu", asa ca o preiau din zbor si scriu si eu.
Bucurestiul meu are muuulte locuri misto. De cele mai multe ori nu inteleg de ce altii il urasc cu inversunare, pentru ca mie mi-e drag. Asa prafuit, ucigator de calduros in timpul verii sau “porcesc” in timpul iernii – mie tot mi-e drag.
Care sunt locurile mele dragi?
- Cismigiul, cu un loc ascuns unde as sta in iarba sau pe bancuta, sa zac, sa respir si sa privesc cerul si oamenii (chiar si cand e plin, locul asta are asa un aer de eleganta, simplitate si un “ceva” pe care nu l-am mai gasit nicaieri). Locul asta imi are cele mai dragi amintiri din Bucuresti, pentru ca m-a gazduit alaturi de oameni dragi, cu care stateam pe cate o banca (uneori cu cate o Nirvana in mana), povestind vrute si nevrute;
- Stradutele din zona Iancului, de langa Parcul Muncii (de langa Stadionul National si aproape de jobul meu), care sunt si ele o mica poveste. Pe ele troneaza niste case vechi, cochete si impunatoare prin eleganta lor – mereu zic ca daca as castiga vreodata niste bani, m-as duce sa cumpar o casa din aia;
- Parcul Icoanei si Parcul de langa Stadionul National – astea doua se bat la capitolul un anume “ceva” care te face sa stai acolo si sa nu mai vrei sa pleci;
- Cateva terase, ceainarii si restaurante care mi-s dragi pentru ca sunt si ele mici povesti: Le Theatre (alias Club Uniter), care imi da o stare de liniste – zen de speriat si de care m-am indragostit din clipa 2 a zilei care m-a adus acolo; Veda Lounge – o mica nebunie de ceainarie – m-am indragostit de locul ala din prima clipa in care am intrat, e o mica 1001 de nopti; Mystic Tree; Rendez-Vous; Caru’ cu bere; La Autobaza si inca niste altele. Fiecare mi-a ramas in cap mai ales pentru ca am fost acolo cu oameni dragi.
Si cu ocazia asta poate ar trebui sa reiau promisiunea aia cu luatul la picior orasul asta si gasit locurile alea misto, cu istorie si povesti...
Bucurestiul meu are muuulte locuri misto. De cele mai multe ori nu inteleg de ce altii il urasc cu inversunare, pentru ca mie mi-e drag. Asa prafuit, ucigator de calduros in timpul verii sau “porcesc” in timpul iernii – mie tot mi-e drag.
Care sunt locurile mele dragi?
- Cismigiul, cu un loc ascuns unde as sta in iarba sau pe bancuta, sa zac, sa respir si sa privesc cerul si oamenii (chiar si cand e plin, locul asta are asa un aer de eleganta, simplitate si un “ceva” pe care nu l-am mai gasit nicaieri). Locul asta imi are cele mai dragi amintiri din Bucuresti, pentru ca m-a gazduit alaturi de oameni dragi, cu care stateam pe cate o banca (uneori cu cate o Nirvana in mana), povestind vrute si nevrute;
- Stradutele din zona Iancului, de langa Parcul Muncii (de langa Stadionul National si aproape de jobul meu), care sunt si ele o mica poveste. Pe ele troneaza niste case vechi, cochete si impunatoare prin eleganta lor – mereu zic ca daca as castiga vreodata niste bani, m-as duce sa cumpar o casa din aia;
- Parcul Icoanei si Parcul de langa Stadionul National – astea doua se bat la capitolul un anume “ceva” care te face sa stai acolo si sa nu mai vrei sa pleci;
- Cateva terase, ceainarii si restaurante care mi-s dragi pentru ca sunt si ele mici povesti: Le Theatre (alias Club Uniter), care imi da o stare de liniste – zen de speriat si de care m-am indragostit din clipa 2 a zilei care m-a adus acolo; Veda Lounge – o mica nebunie de ceainarie – m-am indragostit de locul ala din prima clipa in care am intrat, e o mica 1001 de nopti; Mystic Tree; Rendez-Vous; Caru’ cu bere; La Autobaza si inca niste altele. Fiecare mi-a ramas in cap mai ales pentru ca am fost acolo cu oameni dragi.
Si cu ocazia asta poate ar trebui sa reiau promisiunea aia cu luatul la picior orasul asta si gasit locurile alea misto, cu istorie si povesti...
joi, 10 iunie 2010
Exercitiu de sinceritate (sau cum am vazut si simtit eu) "Felicia inainte de toate"
Asta seara, pe drum spre casa, intr-un taxi cu un sofer care avea un lapsus cu locatia strazii pe care locuiesc (thank God ca si-a amintit pe la Unirii) am avut un sentiment greu. Fusesem la vizionarea filmului “Felicia inainte de toate” (motiv pentru care spun din nou multumesc, Cristina Bazavan) si ii duceam cu mine acasa efectul.
Purtam in minte cuvintele lui Razvan Radulescu (din discutiile de dupa vizionare) care spunea ca a fost mai bland si ingaduitor cu personajul doamna Mateescu decat cu mama lui. Ii aveam in cap si privirea din momentul in care a spus asta, atunci cand ma privise in ochi iar eu ma gandeam ca intelegeam perfect ce vrea sa spuna. Dar si la cum s-or fi simtind exercitiile astea de sinceritate din momentele de coborat garda in fata unor straini. M-am gandit apoi ca parca nici pe doamna Mateescu nu o privisem prea ingaduitor, pentru ca povestea ei si a Feliciei seamana cu a mamei cu mine si ca monologul Feliciei m-a facut si pe mine sa imi inghit lacrimile.
Pe drum, in taxi, imi imaginam ce ar spune mama daca as aduce-o la filmul asta. Probabil intai ar spune ca am facut-o dintr-un soi de incercare de a-i scoate ochii, apoi cred ca ar plange. Cel mai probabil m-ar intreba daca ea este asa, dar nu m-ar intreba de ce am facut-o. M-ar privi poate asa cum imi imaginez ca a privit-o doamna Mateescu pe Felicia in timpul monologului, iar eu m-as simti vinovata pentru privirea aia. Si i-as spune ca in ciuda momentelor in care intre noi pluteste tensiunea, eu tot o iubesc. Ca si pe tata (care nu are cancer, slava Domnului, dar care cam aduce cu Papa, la atitudine) si cu care eu seman atat de bine uneori.
Mi-am amintit apoi bucata pe care a spus-o Razvan Radulescu, despre cum ceva parca ne lobotomizeaza si nu mai avem puterea de a fi la fel ca in copilarie, atunci cand reuseam sa stergem ce era greu facand ceva, un ceva. Da, poate ca se numeste viata chestia asta care cumva ne lobotomizeaza, insa mai e ceva ciudat: nu cred ca ne lobotomizeaza si sentimentul ala ca o vina atunci cand ii privim in ochi si ii vedem ca ii doare ce le spunem. Asa ca de cele mai multe ori ne adunam cuvintele ca sa le spunem alor nostri dragi ca ne pare rau pentru cate o rabufnire, chiar daca de multe ori in adancul nostru ceva ne spune ca nu e chiar asa.
Asta seara m-am declarat invinsa la lectia de psihologie, am primit una la care nu ma asteptam. Si o tema, pe care mi-am dat-o mie insami: de a gasi niste moduri de a le spune alor mei ca ii iubesc, chiar daca seamana atat de mult cu doamna si domnul Mateescu. Si alaturi de gandul asta, las aici si melodia care mi-a ramas in cap din film.
P.S. Asadar, daca citesti postul asta, mergi sa vezi "Felicia inainte de toate". Daca ai curaj, cu tot cu parinti (eu as opta pentru o dubla vizionare - intai singur, apoi cu parintii :) )
Purtam in minte cuvintele lui Razvan Radulescu (din discutiile de dupa vizionare) care spunea ca a fost mai bland si ingaduitor cu personajul doamna Mateescu decat cu mama lui. Ii aveam in cap si privirea din momentul in care a spus asta, atunci cand ma privise in ochi iar eu ma gandeam ca intelegeam perfect ce vrea sa spuna. Dar si la cum s-or fi simtind exercitiile astea de sinceritate din momentele de coborat garda in fata unor straini. M-am gandit apoi ca parca nici pe doamna Mateescu nu o privisem prea ingaduitor, pentru ca povestea ei si a Feliciei seamana cu a mamei cu mine si ca monologul Feliciei m-a facut si pe mine sa imi inghit lacrimile.
Pe drum, in taxi, imi imaginam ce ar spune mama daca as aduce-o la filmul asta. Probabil intai ar spune ca am facut-o dintr-un soi de incercare de a-i scoate ochii, apoi cred ca ar plange. Cel mai probabil m-ar intreba daca ea este asa, dar nu m-ar intreba de ce am facut-o. M-ar privi poate asa cum imi imaginez ca a privit-o doamna Mateescu pe Felicia in timpul monologului, iar eu m-as simti vinovata pentru privirea aia. Si i-as spune ca in ciuda momentelor in care intre noi pluteste tensiunea, eu tot o iubesc. Ca si pe tata (care nu are cancer, slava Domnului, dar care cam aduce cu Papa, la atitudine) si cu care eu seman atat de bine uneori.
Mi-am amintit apoi bucata pe care a spus-o Razvan Radulescu, despre cum ceva parca ne lobotomizeaza si nu mai avem puterea de a fi la fel ca in copilarie, atunci cand reuseam sa stergem ce era greu facand ceva, un ceva. Da, poate ca se numeste viata chestia asta care cumva ne lobotomizeaza, insa mai e ceva ciudat: nu cred ca ne lobotomizeaza si sentimentul ala ca o vina atunci cand ii privim in ochi si ii vedem ca ii doare ce le spunem. Asa ca de cele mai multe ori ne adunam cuvintele ca sa le spunem alor nostri dragi ca ne pare rau pentru cate o rabufnire, chiar daca de multe ori in adancul nostru ceva ne spune ca nu e chiar asa.
Asta seara m-am declarat invinsa la lectia de psihologie, am primit una la care nu ma asteptam. Si o tema, pe care mi-am dat-o mie insami: de a gasi niste moduri de a le spune alor mei ca ii iubesc, chiar daca seamana atat de mult cu doamna si domnul Mateescu. Si alaturi de gandul asta, las aici si melodia care mi-a ramas in cap din film.
P.S. Asadar, daca citesti postul asta, mergi sa vezi "Felicia inainte de toate". Daca ai curaj, cu tot cu parinti (eu as opta pentru o dubla vizionare - intai singur, apoi cu parintii :) )
marți, 18 mai 2010
if it be your will
asta seara am dat peste melodia asta, care mi-a amintit de senzatia serii de atunci. era o seara calduroasa de toamna, insa la mine cel putin au fost shivers. si melodia asta a fost una dintre cauze. si o las aici, desi nu prea poate purta altceva decat amintirea acelei senzatii...
miercuri, 12 mai 2010
missing
ce faci atunci cand ceva din tine se zbate ca atunci cand ceva nu e in regula cu un om care a asezat tacerea intre voi? taci si incerci sa-ti linistesti zbaterile. taci. lasi tacerea sa zburde, sa stea, sa se aseze. si-ti impui sa nu scrii. si nu o faci, ti-ai promis doar ca nu o vei face pana in ziua in care un mesaj simplu, dar pornit din cealalta parte va ajunge la tine.
***
nu m-am putut decide intre cele doua melodii, ambele spun cate o bucatica din ce am in cap si in mine. insa baza este asemanatoare: it's a missing...feeling and person...
si sunt amandoua la fel de frumoase. cu tot cu versurile lor...
"You always were two steps ahead
Of everyone
We'd walk behind while you would run"
"Maybe someday you'll look up,
And, barely conscious, you'll say to no one:
"Isn't something missing?"
You won't cry for my absence, I know -
You forgot me long ago"
***
nu m-am putut decide intre cele doua melodii, ambele spun cate o bucatica din ce am in cap si in mine. insa baza este asemanatoare: it's a missing...feeling and person...
si sunt amandoua la fel de frumoase. cu tot cu versurile lor...
"You always were two steps ahead
Of everyone
We'd walk behind while you would run"
"Maybe someday you'll look up,
And, barely conscious, you'll say to no one:
"Isn't something missing?"
You won't cry for my absence, I know -
You forgot me long ago"
vineri, 7 mai 2010
Lo so che finira...
Melodia de azi. M-a lovit si nici macar nu am o explicatie foarte clara de ce. Poate din cauza modului in care fata asta transmite in ce si cum canta. Look:
Si versuri, pentru cei care nu inteleg italiana, aici.
Yes, your past will always be a part of your future. And maybe when I'll be missing your eyes, I will look for them and then run...
Si versuri, pentru cei care nu inteleg italiana, aici.
Yes, your past will always be a part of your future. And maybe when I'll be missing your eyes, I will look for them and then run...
miercuri, 5 mai 2010
mayer. john mayer
prima data cand am auzit melodia asta, in castile Andreei am zis "wow, ce usurinta in cantat". melodia era misto, ca toate melodiile pe care mi le da Andreea, care are gusturi misto la muzici. si pentru ca ii place sa share-uiasca si cu mine, zic "multumesc mult, Andreea! :)".
*******
asta seara, dupa ce termin de scris, citesc story-urile din Esquire si Tabu, ca sa-mi deschid neuronii si caile pentru citeala care este pentru vineri.
si ascult john mayer...care zice ca e asasin :D il cred :)
*******
asta seara, dupa ce termin de scris, citesc story-urile din Esquire si Tabu, ca sa-mi deschid neuronii si caile pentru citeala care este pentru vineri.
si ascult john mayer...care zice ca e asasin :D il cred :)
marți, 4 mai 2010
ce mi-as dori
in clipa asta...
sa "hold me tight". e o melodie care imi va aminti mereu de cineva. care desi e, parca nu mai e. ciudat. insa nu e o poveste pe care sa o scriu aici. sau poate nu inca...
sa "hold me tight". e o melodie care imi va aminti mereu de cineva. care desi e, parca nu mai e. ciudat. insa nu e o poveste pe care sa o scriu aici. sau poate nu inca...
luni, 3 mai 2010
Descoperirea de azi...
...se numeste Lucie Silvas si am gasit-o azi, din intamplare. Cu melodia asta m-a ucis iar prima data cand am auzit-o m-am gandit la domnul bursuc si ale sale intamplari de interior, suflet, poate amor, poate cine stie cate altele. M-am gandit ca melodia asta i se potriveste intr-o situatie, fata de un om care i-a provocat un blog, acolo unde scrie(si nu o face rau deloc) si pune si muzici, pe care le descoperim sau le-am descoperit in timp, fie el, fie eu (si de obicei cand descopera unul, descoperirea este impartasita:) ). I-am spus azi ca mi-ar placea sa citesc, sa mai citesc lucrurile astea care l-au provocat/il provoaca, sa ii citesc povestea si gandurile.
Melodia e cea de mai jos. Si ulterior mi s-a spus ca mi se potriveste si mie, intr-o anume privinta, intr-o anume situatie, printr-o anumita atitudine. In versuri diferite, insa...Mda.
Melodia e cea de mai jos. Si ulterior mi s-a spus ca mi se potriveste si mie, intr-o anume privinta, intr-o anume situatie, printr-o anumita atitudine. In versuri diferite, insa...Mda.
sâmbătă, 1 mai 2010
long day...
...today, but a very warm and nice one.
astazi a fost ziua italienilor, daca imi este permis sa spun asa: Fede, Andrea si Simo (care aia e, intra in aceeasi oala cu stimabilii ei italieni :D ) m-au luat azi la batut la pas prin bucatele de Bucuresti. desi au trecut niste ani de cand m-am mutat in Capitale, nu vazusem inca Palatul Parlamentului, decat intr-o foarte mica parte. ei, azi l-am vazut cu ei, si l-am vazut, n-am glumit, inclusiv cu subsol, sali de sedinte, tot ce am prins deschis. ne-am asezat si turceste pe covorul rosu (speram ca n-am fost la stiri ;)) iar pozele vin curand :D ).
si cum ce se simte nu se prea poate pune usor in cuvinte, iar eu nu sunt deloc in starea de a cauta cuvintele (pe motiv de oboseala crunta dupa atata umblat si pregatiri pentru plecarea de maine), mai spun doar ca azi am descoperit cea mai buna supa-crema de legume cu crutoane din oras (care este facuta la Caru' cu bere si este delicioasa) si am stat tolanite, eu si Simo in iarba la Muzeul Satului. Mirosea superb si era un super feeling, cu verdeata aia ce se juca cu soarele (si asta e o cacofonie voita :P).
motiv pentru care azi doua melodii "de iarba verde" si vara, pentru ca azi a fost vara in Bucuresti :) :
P.S.: imi place de mor cum suna aceasta a doua melodie...
astazi a fost ziua italienilor, daca imi este permis sa spun asa: Fede, Andrea si Simo (care aia e, intra in aceeasi oala cu stimabilii ei italieni :D ) m-au luat azi la batut la pas prin bucatele de Bucuresti. desi au trecut niste ani de cand m-am mutat in Capitale, nu vazusem inca Palatul Parlamentului, decat intr-o foarte mica parte. ei, azi l-am vazut cu ei, si l-am vazut, n-am glumit, inclusiv cu subsol, sali de sedinte, tot ce am prins deschis. ne-am asezat si turceste pe covorul rosu (speram ca n-am fost la stiri ;)) iar pozele vin curand :D ).
si cum ce se simte nu se prea poate pune usor in cuvinte, iar eu nu sunt deloc in starea de a cauta cuvintele (pe motiv de oboseala crunta dupa atata umblat si pregatiri pentru plecarea de maine), mai spun doar ca azi am descoperit cea mai buna supa-crema de legume cu crutoane din oras (care este facuta la Caru' cu bere si este delicioasa) si am stat tolanite, eu si Simo in iarba la Muzeul Satului. Mirosea superb si era un super feeling, cu verdeata aia ce se juca cu soarele (si asta e o cacofonie voita :P).
motiv pentru care azi doua melodii "de iarba verde" si vara, pentru ca azi a fost vara in Bucuresti :) :
P.S.: imi place de mor cum suna aceasta a doua melodie...
hot ;))
azi, de doua zile, am revenit la melodia asta:
frumos. iar de domnul rafael nadal nu mai spunem nimic :D
daca ar fi sa citez din reactiile prietenilor, prima data cand au vazut acest video: "hoooot". so, hot ;))
iar a doua melodie, tot cam hot, insa modul in care se misca si coordoneaza baietii astia doi m-au tinut cu ochii in ecran pana la final. ce sa zic? interesant...
frumos. iar de domnul rafael nadal nu mai spunem nimic :D
daca ar fi sa citez din reactiile prietenilor, prima data cand au vazut acest video: "hoooot". so, hot ;))
iar a doua melodie, tot cam hot, insa modul in care se misca si coordoneaza baietii astia doi m-au tinut cu ochii in ecran pana la final. ce sa zic? interesant...
miercuri, 28 aprilie 2010
I don't know...
...if I am weak or strong...
asta seara mi-e capul greu. merge bine cu melodia asta. atat.
asta seara mi-e capul greu. merge bine cu melodia asta. atat.
marți, 27 aprilie 2010
Forever young
Asta seara, tot jucandu-ma in playlist, am dat de melodia asta, pe care o proclam melodia zilei de azi:
Si mi-am amintit de cat de bine au sunat baietii astia pe scena Salii Palatului. Cu totul altfel, dar cumva deosebit "altfel" fata de ce suna pe disc, banda sau undele radio. I-am gasit/regasit speciali, misto, cu un sound provocator si special. Si mi s-a incretit pielea pe mine nu doar o data. Ceea ce imi aminteste sa zic multumesc, Fede si Simo pentru amintirea acestui concert :)
Si mi-am amintit de cat de bine au sunat baietii astia pe scena Salii Palatului. Cu totul altfel, dar cumva deosebit "altfel" fata de ce suna pe disc, banda sau undele radio. I-am gasit/regasit speciali, misto, cu un sound provocator si special. Si mi s-a incretit pielea pe mine nu doar o data. Ceea ce imi aminteste sa zic multumesc, Fede si Simo pentru amintirea acestui concert :)
luni, 26 aprilie 2010
A call...
...from Venice (Venice calling - melodia de azi)
...from Cristina, cu al sau vis ce se va implini. Vineri, la ora 9 dimineata, Cristina reuseste sa isi implineasca visul de 10 ani, iar eu o admir pentru asta. Nu sunt multi cei care sa se tina de visurile lor, sa nu le uite, sa se joace cu ele, pentru ca mai apoi sa le transforme in realitate.
Iata ce spune Cristina despre visul ei:
"Vinerea viitoare mi se implineste un vis de acum 10 ani☺
Pe 30 aprilie, la Universitate o tinara va face proba curajului ei. Se va spala intr-o cabina de dus suspendata deasupra Bucurestiului. La ora 9 dimineata.
E un concurs Tabu, sustinut de Radio Zu si realizat cu participarea exceptionala Dove, dar istoria din spatele lui e una foarte foarte personala..." (continuarea aici)
As vrea/o sa incerc sa ajung si sper ca cei care citesc postul asta sa reuseasca si ei sa ajunga, pentru a-i face o bucurie Cristinei.
Revenind la melodia zilei, se numeste Venice call si este cantata de John Adams. Este descoperirea zilei, venita aproape fireste pe cai bursucesti (motiv pentru care spun multumesc, Adrian) si mi-a stat in urechi toata ziua.
E de gasit aici.
...from Cristina, cu al sau vis ce se va implini. Vineri, la ora 9 dimineata, Cristina reuseste sa isi implineasca visul de 10 ani, iar eu o admir pentru asta. Nu sunt multi cei care sa se tina de visurile lor, sa nu le uite, sa se joace cu ele, pentru ca mai apoi sa le transforme in realitate.
Iata ce spune Cristina despre visul ei:
"Vinerea viitoare mi se implineste un vis de acum 10 ani☺
Pe 30 aprilie, la Universitate o tinara va face proba curajului ei. Se va spala intr-o cabina de dus suspendata deasupra Bucurestiului. La ora 9 dimineata.
E un concurs Tabu, sustinut de Radio Zu si realizat cu participarea exceptionala Dove, dar istoria din spatele lui e una foarte foarte personala..." (continuarea aici)
As vrea/o sa incerc sa ajung si sper ca cei care citesc postul asta sa reuseasca si ei sa ajunga, pentru a-i face o bucurie Cristinei.
Revenind la melodia zilei, se numeste Venice call si este cantata de John Adams. Este descoperirea zilei, venita aproape fireste pe cai bursucesti (motiv pentru care spun multumesc, Adrian) si mi-a stat in urechi toata ziua.
E de gasit aici.
duminică, 25 aprilie 2010
Astazi, ziua Andre Rieu. Si da, vreau si eu la asa ceva...
Mi-ar placea sa merg la un astfel de concert, desi poate parea un clasic neserios. Cred ca ar merge cu o zi de azi, de duminica. Eu m-am tot amuzat aici, la lista de melodii. Si ma gandeam cam cum o fi fost sa te imbraci in frac sau rochie de seara la concertul asta :))
Insa interpretarea domnului Rieu a Sirtaki-ului grecesc mi-a facut asa o pofta de Grecia...of of of, dar nu ma duc eu acolo cand o sa ma fac mare?
Si asa, azi a fost mai mult decat o melodie pe zi, dar zic eu ca merita. A fost ziua Andre Rieu :)
Enjoy!
Insa interpretarea domnului Rieu a Sirtaki-ului grecesc mi-a facut asa o pofta de Grecia...of of of, dar nu ma duc eu acolo cand o sa ma fac mare?
Si asa, azi a fost mai mult decat o melodie pe zi, dar zic eu ca merita. A fost ziua Andre Rieu :)
Enjoy!
Sa ne laudam, zic
Pentru ca ieri nu am mai apucat sa postez, nici pe Facebook, nici aici, o fac acum. Andreea a luat medalia de aur la Geneva, la Targul de Inventii cu inventia ei Violet.
Felicitari, sa zicem, ei si romanilor care au luat iar multime de medalii la Targul de Inventii. Mai multe detalii pe blogul Andreei.
Bravo!
Felicitari, sa zicem, ei si romanilor care au luat iar multime de medalii la Targul de Inventii. Mai multe detalii pe blogul Andreei.
Bravo!
sâmbătă, 24 aprilie 2010
2 in 1
Pentru ca aseara nu am mai ajuns la calculator, astazi trebuie sa recuperez (si uite asa a venit si prima ratare de tinut de program, dupa doar doua zile :(( ).
Boon, asadar vom avea azi doua melodii.
Prima, pentru care m-a inspirat primavara de afara, cu mirosul ei de liliac si narcise, dar si Andreea, cu a ei voce jucausa.
Si a doua melodie, pe care am stat sa o ascult mai cu atentie dupa ce mi-a asezat-o in inbox doamna Gabi, care e de ieri, o mica vedeta (Oana, multumescus).
Boon, asadar vom avea azi doua melodii.
Prima, pentru care m-a inspirat primavara de afara, cu mirosul ei de liliac si narcise, dar si Andreea, cu a ei voce jucausa.
Si a doua melodie, pe care am stat sa o ascult mai cu atentie dupa ce mi-a asezat-o in inbox doamna Gabi, care e de ieri, o mica vedeta (Oana, multumescus).
joi, 22 aprilie 2010
Azi, pentru tata
De fiecare data cand aud melodia asta ma gandesc la tata.
In tineretile mele (acum muuuulta vreme) melodia asta era difuzata des la radio. Spre disperarea mea, pentru ca tata dadea radioul la maxim atunci cand incepea cantecelul. Apoi tata si-a cumparat o caseta, pe care era si melodia cu pricina, de altfel singura caseta pe care si-a cumparat-o lui (restul mi le lua mie, ca sa ma faca fericita). Si caseta 7 seconds, asa cum o numeam eu a cantat multa vreme pe repeat. Si cum pe vremea aia nu aveam telecomanda de back sau rewind, faceam operatiunea asta manual: rewind de pe buton, apoi play, apoi stop, apoi iar rewind si tot asa (si bineinteles, eu eram aia care facea toate procedurile, pana cand m-am apucat si i-am inregistrat o caseta numai cu melodia asta, de la un cap la celalalt).
Si cum tata nu stie nici engleza, nici franceza, ci numai un pic de rusa, dar nu prea ajuta la acest capitol, uneori ma punea sa-i traduc versurile, din care nici eu nu intelegeam chiar tot, pentru ca vorba aia, era un amestec de limbi. Ii traduceam cate ceva si il vedeam cum simte melodia. Se schimba la fatza, i se schimba privirea, era altfel.
Iar mai tarziu, atunci cand am inceput sa simt si eu altfel muzica, am constatat ca de fapt imi place. Si ca melodia asta o sa-mi aminteasca toata viata de tata :) .
In tineretile mele (acum muuuulta vreme) melodia asta era difuzata des la radio. Spre disperarea mea, pentru ca tata dadea radioul la maxim atunci cand incepea cantecelul. Apoi tata si-a cumparat o caseta, pe care era si melodia cu pricina, de altfel singura caseta pe care si-a cumparat-o lui (restul mi le lua mie, ca sa ma faca fericita). Si caseta 7 seconds, asa cum o numeam eu a cantat multa vreme pe repeat. Si cum pe vremea aia nu aveam telecomanda de back sau rewind, faceam operatiunea asta manual: rewind de pe buton, apoi play, apoi stop, apoi iar rewind si tot asa (si bineinteles, eu eram aia care facea toate procedurile, pana cand m-am apucat si i-am inregistrat o caseta numai cu melodia asta, de la un cap la celalalt).
Si cum tata nu stie nici engleza, nici franceza, ci numai un pic de rusa, dar nu prea ajuta la acest capitol, uneori ma punea sa-i traduc versurile, din care nici eu nu intelegeam chiar tot, pentru ca vorba aia, era un amestec de limbi. Ii traduceam cate ceva si il vedeam cum simte melodia. Se schimba la fatza, i se schimba privirea, era altfel.
Iar mai tarziu, atunci cand am inceput sa simt si eu altfel muzica, am constatat ca de fapt imi place. Si ca melodia asta o sa-mi aminteasca toata viata de tata :) .
miercuri, 21 aprilie 2010
De azi, "o melodie pe zi"
Dupa ce aseara Cristina B. imi zicea ca devin (sau sunt, nu mai stiu exact) "I-pod-ul" ei preferat, m-am gandit ce-ar fi chiar sa devin unul? Ce-ar fi sa ne cautam de muzici pe care sa le asezam intr-o lista, aici, online?
Asa ca am decis ca de azi sa lansez micul proiectel, al meu cu mine, care se va chema "o melodie pe zi". Muzici avem si tot descoperim, oameni care sa se bucure de ele, de asemenea. Asa ca zic sa le oferim si altora din ce avem. Si cum nu e nevoie sa fie luni sau o zi de 1 ca sa fie un inceput, azi, 21 aprilie, intra "pe unde" (de net, desi iar ma apuca dorul de radio cand aud de unde) prima melodie din "Laura's o melodie pe zi".
Prima este asta:
Este melodia de la care a pornit ideea, cea pe care i-am dat-o aseara Cristinei. Vor mai urma si altele. Si sa nu uit sa atentionez: uneori melodia va fi insotita de cateva randuri: ori o poveste (poate a ei - a melodiei "in relatie" cu mine), ori o poza, ori vreo descoperire in cuvinte).
Pam pam!
Asa ca am decis ca de azi sa lansez micul proiectel, al meu cu mine, care se va chema "o melodie pe zi". Muzici avem si tot descoperim, oameni care sa se bucure de ele, de asemenea. Asa ca zic sa le oferim si altora din ce avem. Si cum nu e nevoie sa fie luni sau o zi de 1 ca sa fie un inceput, azi, 21 aprilie, intra "pe unde" (de net, desi iar ma apuca dorul de radio cand aud de unde) prima melodie din "Laura's o melodie pe zi".
Prima este asta:
Este melodia de la care a pornit ideea, cea pe care i-am dat-o aseara Cristinei. Vor mai urma si altele. Si sa nu uit sa atentionez: uneori melodia va fi insotita de cateva randuri: ori o poveste (poate a ei - a melodiei "in relatie" cu mine), ori o poza, ori vreo descoperire in cuvinte).
Pam pam!
marți, 13 aprilie 2010
dulapul de muzici
tot cautandu-ma de muzici ca sa i le dau Cristinei pe Facebook - vorba aia are fata nevoie de muzici pentru scris si relaxat, so let's give her a hand - mi-am amintit ca eu as putea sa-mi fac un mic dulap de muzici, mare parte construit din sharing cu prieteni, mai ales cu domnul bursuc simpatic. si mi-am dat seama ca o alta persoana draga mie nu prea are obiceiul asta de share, sau cel putin nu cu mine. dar sa nu ne intristam, punem aici melodiile de care ne-am amintit, ca sa nu le uitam :P
duminică, 14 februarie 2010
De ce urasc iarna in Bucuresti
In ultimele 2 saptamani am avut status la messenger "urasc iarna in Bucuresti si Bucurestiul iarna". Eu, care sunt de obicei un om pasnic, care nu uraste si din astea, am ajuns sa zic asta dupa ce aceasta iarna m-a scos din pepeni.
Acum o saptamana, odata cu urata de zapada, cu viscol, a rezultat un Bucuresti urat si foarte greu de traversat. Exemplu: luni dimineata am ajuns intre blocuri, langa mine, langa un morman de zapada care imi era pana mai sus de genunchi si pe care nu aveam cum sa-l trec decat traversandu-l. Mi-am facut o cruce mare si l-am trecut.
Insa a urmat ploaia. Rezultatul: o zi cu noi probe olimpice: saritura in si din RATB, proba baletului sau a sariturii peste balta, proba de calcul matematic "pe ce parte tre sa sar ca sa ma ud cat mai putin" sau "cat de lung tre sa sar ca sa ajung pe partea ailalta". Apa din baltile pozitionate in intersectii sau la refugiile statiilor de autobuz era pana mai sus de glezne. Motiv pentru care intr-o zi am stat la birou cu ghetele ude in picioare pana am plecat inapoi acasa.
Concluzia: urasc iarna in Bucuresti. Si atasez si poze in acest sens.
Acum o saptamana, odata cu urata de zapada, cu viscol, a rezultat un Bucuresti urat si foarte greu de traversat. Exemplu: luni dimineata am ajuns intre blocuri, langa mine, langa un morman de zapada care imi era pana mai sus de genunchi si pe care nu aveam cum sa-l trec decat traversandu-l. Mi-am facut o cruce mare si l-am trecut.
Insa a urmat ploaia. Rezultatul: o zi cu noi probe olimpice: saritura in si din RATB, proba baletului sau a sariturii peste balta, proba de calcul matematic "pe ce parte tre sa sar ca sa ma ud cat mai putin" sau "cat de lung tre sa sar ca sa ajung pe partea ailalta". Apa din baltile pozitionate in intersectii sau la refugiile statiilor de autobuz era pana mai sus de glezne. Motiv pentru care intr-o zi am stat la birou cu ghetele ude in picioare pana am plecat inapoi acasa.
Concluzia: urasc iarna in Bucuresti. Si atasez si poze in acest sens.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)