Ieri, pe scaun, ii priveam degetele lungi si mainile fine chinuindu-se cu niste dinti noi, de asezat in gura mea. Si acum, si in urma cu doua saptamani cand o vedeam luptandu-se cu niste nervi de masele, ma intrebam: oare s-o mai fi gandind cineva la cat de intima este relatia dintre tine si stomatologul tau? Ma gandeam ca nici cei mai buni si apropiati prieteni nu te au la mana (la propriu) asa cum te are stomatologul, ca nu sunt multi cei in fata carora sa fii atat de defenseless ca in fata lui/ei.
Ma uitam cum ma privea incruntandu-ma cand ma durea si retragea imediat sursa durerii – freza, cum imi linistea durerea masandu-mi usor falca, cum imi vorbea atunci cand imi facea anestezia ca sa ma faca sa ma relaxez. Cum ma certa cu vocea calda cand, din cauza durerii, involuntar, imi strangeam maxilarul. “Tu vrei sa ma incerci, sa vezi daca pot lucra cu gura inchisa? Atunci cand te doare, te incordezi cu totul, iti incordezi muschii falcii si nu mai pot face nimic. Haide, relaxeaza-te...”, imi spunea. Iar eu ma relaxam incet incet si mai faceam un pas.
M-am vazut strangandu-mi mainile la piept dupa o serie dureroasa, ca un soi de auto-aparare. Am realizat asta atunci cand mi-a spus sa ma relaxez si sa o las sa-si sprijine mana pe pieptul meu, m-am gandit la metodele psihologice de auto-aparare despre care invatasem (atunci cand vrei sa te protejezi, iti strangi mainile in dreptul pieptului), am zambit in minte si am coborat mainile.
Cat de importanta este increderea in relatia asta, dintre tine si stomatologul tau, cat de important este sa gasesti acea persoana cu care sa te potrivesti atat de bine (da, cred ca si aici este vorba de un soi de potrivire) incat uneori sa nu fie nevoie de cuvinte ca sa iasa lucrurile bine. Eu am inceput sa experimentez asta: am inceput sa simt cand e nevoie sa ma duc intr-o parte cu capul, cum trebuie sa ma mulez dupa mana stomatologului meu, care de fapt este o doamna. O DOAMNA de fapt ar trebui sa spun. Mi-a castigat increderea nu doar pentru ca a lucrat rapid si eficient, ci mai ales prin atentia pe care am vazut-o fata de mine – cand ma vede incruntandu-ma sau spunand un simplu “a” fie se opreste, fie imi spune “mai am numai 2 secunde”. Are o voce calda, iti vorbeste mereu, uneori mai canta si glumeste si e intotdeauna implicata in ce face. Iar asta e mare lucru. De aia nu a fost nevoie de un mega-efort din partea mea ca sa stau 3 ore si un sfert pe scaunul ei, nu aveam cum sa fac altceva cand o vedeam implicata ca sa le dea de cap unor masele buclucase...
****
De ieri am in gura o lucrare. Astazi m-a sunat sa ma intrebe cum ma simt, pentru ca ma stia plecata azi-noapte pe drum. Mi-a spus sa am rabdare, pentru ca durerea si sentimentul aiurea, cu dureri de gingii o sa mai dureze cateva zile. Stiu si am rabdare pentru ca am incredere. Si pentru ca am incredere ma duc la Iasi ca sa se poata ocupa de dintii mei :)
Inchei asa:
Multumesc, doamna doctor Cristina Dobrea de la Iasi pentru dintii mei cei noi si pentru senzatia asta de incredere in medicul meu!
vineri, 9 iulie 2010
joi, 1 iulie 2010
Ultima zi de iunie - 2 sau Cum am devenit agent de implinit dorinte
Bun, este ora 2.30 si eu inca nu dorm. Am scris. Dar nu mai am putere sa descriu emotii, sa asez ganduri si zambete. Le pastrez pe fatza si in mine si las aici ce am scris in nota pentru Agentia de implinit dorinte, din care fac parte cu mandrie, incepand de astazi.
Dragilor, va multumesc ca sunteti atat de frumosi si gasiti modalitatile de a face lucruri frumoase :)
Nota este de gasit si la mine pe Facebook si alaturi de ea, asez si melodia de azi:
**********
M-am asezat in fata foii goale si nu stiu ce sa scriu, imi zburda toate prin cap. O sa spun povestea serii asteia simplu, cu primele lucruri care imi vin in minte, iar voi, cei ce o cititi o sa intelegeti. Sper. Ce nu intelegeti, spuneti si reiau/explic.
*********
Avem un baiat: Robert. E lipicios si zambaret, vine, te pupa si te strange in brate. Are un anume thing cu mingea de fotbal, se joaca cu ea, parca incearca sa o vrajeasca. Si nu o face rau deloc. Mai are insa si arsuri pe fatza, maini si corp. Le-a capatat atunci cand si-a salvat fratiorii din focul care le-a mistuit casa, intr-o zi de ianuarie 2007, atunci cand mama lui era la maternitate, o nastea pe mezina familiei. Acum trei ani medicul i-a dat maxim lui Robert un an de trait. De ce? Atunci cand l-au scos din casa, dupa ce o grinda aprinsa cazuse peste el, cei de la Ambulanta au tras de tricoul pe care il avea pe el si i-au smuls si carnea care se lipise de tricou. Atunci, dupa ce l-a operat, medicul a spus ca nu ii da prea multe sanse pentru ca starea era foarte grava. Iata insa ca a scapat si creste destul de bine, date fiind conditiile.
Maine intra in operatie ca sa-i reconstruiasca manutza care este cea mai afectata, o sa-i puna o grefa de pe picior. Apoi o sa urmeze niste operatii care sa-l ajute sa auda din nou cu urechea stanga, care poate fi reconstruita in asa fel incat sa poata sa auda. Toata treaba asta o sa coste vreo 8.000 de euro. Insa mai e pana acolo, mai e de treaba: si cu banii, si cu analizele.
Azi, de ziua lui, Robert a plans, zicea ca nu vine nimeni la el. Iar seara a zambit cu gura pana la urechi, atunci cand ne-a vazut pe noi: pe Emil Ninu (jucator la Steaua, o sa revin cu niste lucruri despre el), pe Cosmin, pe Bogdan si pe mine. I-am dus daruri: Emil – tricoul lui de joc, original, pe care l-a purtat in Europa League, un poster cu el, niste obiecte promotionale si, piesa de rezistenta: un echipament nou, original de la Steaua, inscriptionat si personalizat special pentru Robert; noi i-am dus tort, lumanari cu rosu si albastru, minge si sapca. Si pe Emil Ninu :) .
Buuun, Emil, sa va zic de el. Emil Ninu este un jucator tanar de la Steaua (il vedeti aici: http://www.steauafc.com/ro/articol/aniversare_ninu2009/ ) care a reusit sa ma faca sa zic “ok, deci mai exista si altfel de jucatori de fotbal”: a ajuns primul la locul de intalnire, i-a dat cadourile lui Robert cu o emotie vizibila, a batut mingea cu el, s-au pozat, i-a semnat tricoul, posterul si mingea siiii…si a fost atat de emotionat si impresionat de asta micu’ al nostru incat si-a scos de pe mana bratara din piele, una din aia misto si i-a pus-o pe mana piticului. Asa, pur si simplu, ca sa-i poarte noroc la operatie. Sincer spun, am avut un nod in gat, m-a emotionat tare cu faza asta. A, si la final a luat numarul de telefon al mamei lui Robert si i-a promis ca merge sa-l vada si sa joace o minge impreuna la Mogosoaia.
Vreti sa stiti ca Robert e si el un mic om bun? Spun doar atat: a impartit tortul cu ceilalti copii din gradina spitaluilui si sapca pe care a primit-o cadou de la Bogdan i-a dat-o cadou lui Doru, colegul lui de camera de spital.
A fost innebunit de echipamentul lui de la Steaua: a imbracat imediat tricoul care are numarul 6 si Robert scris deasupra lui, a tras sortul peste pantalonii scurti pe care ii avea deja pe el si a zis ca nu si Ie da jos nici maine la operatie.
Apoi, o data la 10 minute, ne intreba pe cate unul dintre noi: dar chiar scrie numele meu pe tricou? Scrie Robert pe el? Parca nu-i venea a crede. Insa odata cu faza asta ajungem si la partea mai putin usoara din poveste: piticul nostru nu stie sa citeasca. Stie sa-si scrie numele, insa nu stie sa si-l citeasca. Nu a fost niciodata la scoala, pentru ca cei de la scoala din localitatea unde locuieste acum i-au spus mamei ca ei nu primesc handicapati. Aici o sa avem de lucru, trebuie sa ne punem mintile si puterile la treaba - Robert trebuie sa mearga la scoala.
Si tot din partea grea a povestii, in seara asta am mai aflat ceva: mama lui Robert are cancer. I-au depistat un nodul la san, a facut chimioterapie, insa i-a fost frica sa se duca la operatie. Am ramas masca. Si treaba asta o s-o avem de rezolvat, sa o facem sa mearga la operatie, acum, cat cancerul ala e stagnat. I-am spus sa invete de la Robert ce e ala curaj si sa nu-l lase la greu, ca de-acum o sa aiba mare nevoie de ea.
Ce sa mai zic?
Emil, Cosmin, Bobby - va multumesc pentru starea asta de acum. Pentru Bobby, Bobby Durbac, director de marketing la Steaua, spun cel mai mare “multumesc” de care sunt capabila.
Robert, sa ne traiesti, sa cresti frumos si sa ramai un om bun – esti deja unul mic asa, dar esti.
Chic, multumesc pentru incredere. Si da, acum o sa trimit poza :)
UPDATE: Poze de la bucuria de azi sunt de gasit la linkul asta.
Dragilor, va multumesc ca sunteti atat de frumosi si gasiti modalitatile de a face lucruri frumoase :)
Nota este de gasit si la mine pe Facebook si alaturi de ea, asez si melodia de azi:
**********
M-am asezat in fata foii goale si nu stiu ce sa scriu, imi zburda toate prin cap. O sa spun povestea serii asteia simplu, cu primele lucruri care imi vin in minte, iar voi, cei ce o cititi o sa intelegeti. Sper. Ce nu intelegeti, spuneti si reiau/explic.
*********
Avem un baiat: Robert. E lipicios si zambaret, vine, te pupa si te strange in brate. Are un anume thing cu mingea de fotbal, se joaca cu ea, parca incearca sa o vrajeasca. Si nu o face rau deloc. Mai are insa si arsuri pe fatza, maini si corp. Le-a capatat atunci cand si-a salvat fratiorii din focul care le-a mistuit casa, intr-o zi de ianuarie 2007, atunci cand mama lui era la maternitate, o nastea pe mezina familiei. Acum trei ani medicul i-a dat maxim lui Robert un an de trait. De ce? Atunci cand l-au scos din casa, dupa ce o grinda aprinsa cazuse peste el, cei de la Ambulanta au tras de tricoul pe care il avea pe el si i-au smuls si carnea care se lipise de tricou. Atunci, dupa ce l-a operat, medicul a spus ca nu ii da prea multe sanse pentru ca starea era foarte grava. Iata insa ca a scapat si creste destul de bine, date fiind conditiile.
Maine intra in operatie ca sa-i reconstruiasca manutza care este cea mai afectata, o sa-i puna o grefa de pe picior. Apoi o sa urmeze niste operatii care sa-l ajute sa auda din nou cu urechea stanga, care poate fi reconstruita in asa fel incat sa poata sa auda. Toata treaba asta o sa coste vreo 8.000 de euro. Insa mai e pana acolo, mai e de treaba: si cu banii, si cu analizele.
Azi, de ziua lui, Robert a plans, zicea ca nu vine nimeni la el. Iar seara a zambit cu gura pana la urechi, atunci cand ne-a vazut pe noi: pe Emil Ninu (jucator la Steaua, o sa revin cu niste lucruri despre el), pe Cosmin, pe Bogdan si pe mine. I-am dus daruri: Emil – tricoul lui de joc, original, pe care l-a purtat in Europa League, un poster cu el, niste obiecte promotionale si, piesa de rezistenta: un echipament nou, original de la Steaua, inscriptionat si personalizat special pentru Robert; noi i-am dus tort, lumanari cu rosu si albastru, minge si sapca. Si pe Emil Ninu :) .
Buuun, Emil, sa va zic de el. Emil Ninu este un jucator tanar de la Steaua (il vedeti aici: http://www.steauafc.com/ro/articol/aniversare_ninu2009/ ) care a reusit sa ma faca sa zic “ok, deci mai exista si altfel de jucatori de fotbal”: a ajuns primul la locul de intalnire, i-a dat cadourile lui Robert cu o emotie vizibila, a batut mingea cu el, s-au pozat, i-a semnat tricoul, posterul si mingea siiii…si a fost atat de emotionat si impresionat de asta micu’ al nostru incat si-a scos de pe mana bratara din piele, una din aia misto si i-a pus-o pe mana piticului. Asa, pur si simplu, ca sa-i poarte noroc la operatie. Sincer spun, am avut un nod in gat, m-a emotionat tare cu faza asta. A, si la final a luat numarul de telefon al mamei lui Robert si i-a promis ca merge sa-l vada si sa joace o minge impreuna la Mogosoaia.
Vreti sa stiti ca Robert e si el un mic om bun? Spun doar atat: a impartit tortul cu ceilalti copii din gradina spitaluilui si sapca pe care a primit-o cadou de la Bogdan i-a dat-o cadou lui Doru, colegul lui de camera de spital.
A fost innebunit de echipamentul lui de la Steaua: a imbracat imediat tricoul care are numarul 6 si Robert scris deasupra lui, a tras sortul peste pantalonii scurti pe care ii avea deja pe el si a zis ca nu si Ie da jos nici maine la operatie.
Apoi, o data la 10 minute, ne intreba pe cate unul dintre noi: dar chiar scrie numele meu pe tricou? Scrie Robert pe el? Parca nu-i venea a crede. Insa odata cu faza asta ajungem si la partea mai putin usoara din poveste: piticul nostru nu stie sa citeasca. Stie sa-si scrie numele, insa nu stie sa si-l citeasca. Nu a fost niciodata la scoala, pentru ca cei de la scoala din localitatea unde locuieste acum i-au spus mamei ca ei nu primesc handicapati. Aici o sa avem de lucru, trebuie sa ne punem mintile si puterile la treaba - Robert trebuie sa mearga la scoala.
Si tot din partea grea a povestii, in seara asta am mai aflat ceva: mama lui Robert are cancer. I-au depistat un nodul la san, a facut chimioterapie, insa i-a fost frica sa se duca la operatie. Am ramas masca. Si treaba asta o s-o avem de rezolvat, sa o facem sa mearga la operatie, acum, cat cancerul ala e stagnat. I-am spus sa invete de la Robert ce e ala curaj si sa nu-l lase la greu, ca de-acum o sa aiba mare nevoie de ea.
Ce sa mai zic?
Emil, Cosmin, Bobby - va multumesc pentru starea asta de acum. Pentru Bobby, Bobby Durbac, director de marketing la Steaua, spun cel mai mare “multumesc” de care sunt capabila.
Robert, sa ne traiesti, sa cresti frumos si sa ramai un om bun – esti deja unul mic asa, dar esti.
Chic, multumesc pentru incredere. Si da, acum o sa trimit poza :)
UPDATE: Poze de la bucuria de azi sunt de gasit la linkul asta.
Cand "o sa ma fac mare", vreau sa “ma fac” macar o zecime din ce este Jacqui Banaszynski
Asta am spus astazi cand am iesit de la intalnirea cu Jacqui Banaszynski. Si da, acum e ora 1 noaptea si eu scriu despre asta dupa o zi pliiiina plina. Pe scurt...
Jacqui m-a cucerit astazi, cu tot, de la felul degajat si zambaret de a povesti (ca doar na, she is a story-teller), la tonul cand spunea “oh, men, you’re good, good question!” si pana la felul in care scrie. E o doamna de Pulitzer (aici textul care a luat premiul asta in anii ’80 ) si o profa de nota 20. Ne-a fascinat pe toti din sala (nu era greu sa-ti dai seama de asta, trebuia doar sa privesti in jur) cu povestile despre radacinile ei poloneze, dar si cu pildele oferite sub forma de povesti.
M-a facut sa mi se ridice pielea pe mine de cateva ori, atunci cand a povestit despre cum a lucrat la doua povesti premiate, cea cu SIDA (foarte tare subiect si foarte curajos, mai ales in anii ’80, deci jos palaria) si inca una cu Africa. Ascultand-o mi-am reamintit faptul ca suntem cu cel putin doua decenii in urma americanilor la capitolul “cum se scrie” (reporting de 3 luni de zile? decont pentru plecat si stat in Africa cateva luni de zile pentru o poveste? la noi in Romania? ha ha ha, very funny), insa mi-am dat si seama ca se poate. Se poate. Putem gasi povesti, putem scrie povesti. Se poate si altfel de presa decat cea de tipul “stirile de la ora 5”. E nevoie de multa ambitie si de niste oameni care sa isi doreasca mult asta. De astazi marturisesc ca vreau sa fiu unul dintre ei. Om vedea si ce va urma la capitolul asta.
Ce am aflat? De ce am zambit? Ce a spus de mi s-a ridicat pielea pe mine?
Exemple de fraze si chestii povestite:
“I was thinking that his role in life is to support me” – despre sotul ei, pe vremea cand scria povestea “AIDS in the Heartland”. Dupa aia au divortat, spunea ca “my lifestyle changed with this story, I was not bringing anything at home, I was not giving him anything”;
“I was thinking that being a journalist is useless” - gand din perioada in care era in Africa, documentand un material despre comunitatile din Etiopia (sper ca am retinut bine), in perioada razboiului si valurilor de refugiati. Atunci cand le vedea pe mame intinzandu-si copiii spre ea ca sa ii ajute, isi dorea sa fi fost medic sau orice altceva, insa si-a dat seama de importanta pe care o are ceea ce face ea pentru ca un carnetel de notite si un pix pot spune unor mii de oameni povestile comunitatilor respective;
Povestea momentului in care mama unuia dintre cei doi barbati bolnavi de SIDA, personajele din “AIDS in the Heartland” a rugat-o sa ii spuna ce sa voteze la intrunirea familiei in legatura cu deconectarea baiatului lor de la aparate. Si justificarea oferita de mama pentru rugamintea asta: tu stii ce isi dorea fiul meu...Altfel spus, la ce nivel ajunsese intimitatea dintre ea si personajele sale din poveste (cu toate astea o intimitate super profi).
Descrierea felului in care povestile ating oamenii: dupa 20 de ani de la publicarea povestii “AIDS in the Heartland” a primit un mail de la nepoata unuia dintre cei doi tipi din poveste care i-a multumit pentru poveste pentru ca, prin povestea asta femeia si-a amintit despre unchiul ei. Unchi pe care il vazuse ultima data la varsta de 10 ani, atunci cand acesta isi luase ramas bun de la nepotii lui prin geamul intredeschis al masinii familiei. In perioada aia nimeni nu ii atingea, ca sa nu “se ia”, gay-ismul si/sau SIDA.
Despre feelings si implicarea in poveste: dupa ce unul dintre personaje a murit iar ea trebuia sa scrie o parte de poveste (povestea intitulata “AIDS in the Heartland” a fost scrisa si publicata pe bucati, in timp), atunci cand a ajuns in redactie, editorul ei a trimis-o sa planga si apoi sa vina sa scrie. A facut asta. Dupa un prim text in care a revarsat emotiile, “a trash”, a scris un text bun. As fi vrut sa aud mai multe la capitolul asta, pe tema asta, insa Jacqui nu mi s-a parut ca ar vrea sa dezvolte...
****
Sunt multe, atat de multe de spus...nu le pot prinde intr-un singur post, mi-au ramas intiparite in cap si in mine. Deci nu-mi ramane de spus decat: multumesc, Jacqui si multumesc, Decat o Revista pentru experienta asta :)
Jacqui m-a cucerit astazi, cu tot, de la felul degajat si zambaret de a povesti (ca doar na, she is a story-teller), la tonul cand spunea “oh, men, you’re good, good question!” si pana la felul in care scrie. E o doamna de Pulitzer (aici textul care a luat premiul asta in anii ’80 ) si o profa de nota 20. Ne-a fascinat pe toti din sala (nu era greu sa-ti dai seama de asta, trebuia doar sa privesti in jur) cu povestile despre radacinile ei poloneze, dar si cu pildele oferite sub forma de povesti.
M-a facut sa mi se ridice pielea pe mine de cateva ori, atunci cand a povestit despre cum a lucrat la doua povesti premiate, cea cu SIDA (foarte tare subiect si foarte curajos, mai ales in anii ’80, deci jos palaria) si inca una cu Africa. Ascultand-o mi-am reamintit faptul ca suntem cu cel putin doua decenii in urma americanilor la capitolul “cum se scrie” (reporting de 3 luni de zile? decont pentru plecat si stat in Africa cateva luni de zile pentru o poveste? la noi in Romania? ha ha ha, very funny), insa mi-am dat si seama ca se poate. Se poate. Putem gasi povesti, putem scrie povesti. Se poate si altfel de presa decat cea de tipul “stirile de la ora 5”. E nevoie de multa ambitie si de niste oameni care sa isi doreasca mult asta. De astazi marturisesc ca vreau sa fiu unul dintre ei. Om vedea si ce va urma la capitolul asta.
Ce am aflat? De ce am zambit? Ce a spus de mi s-a ridicat pielea pe mine?
Exemple de fraze si chestii povestite:
“I was thinking that his role in life is to support me” – despre sotul ei, pe vremea cand scria povestea “AIDS in the Heartland”. Dupa aia au divortat, spunea ca “my lifestyle changed with this story, I was not bringing anything at home, I was not giving him anything”;
“I was thinking that being a journalist is useless” - gand din perioada in care era in Africa, documentand un material despre comunitatile din Etiopia (sper ca am retinut bine), in perioada razboiului si valurilor de refugiati. Atunci cand le vedea pe mame intinzandu-si copiii spre ea ca sa ii ajute, isi dorea sa fi fost medic sau orice altceva, insa si-a dat seama de importanta pe care o are ceea ce face ea pentru ca un carnetel de notite si un pix pot spune unor mii de oameni povestile comunitatilor respective;
Povestea momentului in care mama unuia dintre cei doi barbati bolnavi de SIDA, personajele din “AIDS in the Heartland” a rugat-o sa ii spuna ce sa voteze la intrunirea familiei in legatura cu deconectarea baiatului lor de la aparate. Si justificarea oferita de mama pentru rugamintea asta: tu stii ce isi dorea fiul meu...Altfel spus, la ce nivel ajunsese intimitatea dintre ea si personajele sale din poveste (cu toate astea o intimitate super profi).
Descrierea felului in care povestile ating oamenii: dupa 20 de ani de la publicarea povestii “AIDS in the Heartland” a primit un mail de la nepoata unuia dintre cei doi tipi din poveste care i-a multumit pentru poveste pentru ca, prin povestea asta femeia si-a amintit despre unchiul ei. Unchi pe care il vazuse ultima data la varsta de 10 ani, atunci cand acesta isi luase ramas bun de la nepotii lui prin geamul intredeschis al masinii familiei. In perioada aia nimeni nu ii atingea, ca sa nu “se ia”, gay-ismul si/sau SIDA.
Despre feelings si implicarea in poveste: dupa ce unul dintre personaje a murit iar ea trebuia sa scrie o parte de poveste (povestea intitulata “AIDS in the Heartland” a fost scrisa si publicata pe bucati, in timp), atunci cand a ajuns in redactie, editorul ei a trimis-o sa planga si apoi sa vina sa scrie. A facut asta. Dupa un prim text in care a revarsat emotiile, “a trash”, a scris un text bun. As fi vrut sa aud mai multe la capitolul asta, pe tema asta, insa Jacqui nu mi s-a parut ca ar vrea sa dezvolte...
****
Sunt multe, atat de multe de spus...nu le pot prinde intr-un singur post, mi-au ramas intiparite in cap si in mine. Deci nu-mi ramane de spus decat: multumesc, Jacqui si multumesc, Decat o Revista pentru experienta asta :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)