vineri, 17 septembrie 2010

Mar Nero - o poveste despre prietenii fara reguli

La o zi dupa ce am vazut “Mar Nero”, eu tot am in cap niste detalii de la avanpremiera: privirea Dorotheei Petre, care era insotita uneori de un zambet strengaresc in coltul gurii si imaginea emotiilor aceleiasi Dorotheea, in timpul sesiunii de intrebari, raspunsuri si povesti cu cei din sala. Stiu ca am surprins-o cum se juca cu o suvita de par cret, nestiind ce sa faca cu mainile, ca apoi o vazusem inghitind si respirand des, care mi-au fost un semn al emotiilor care o strabateau. Mai stiu ca ma gandisem cum s-or fi simtind actorii astia atat de frumosi fata in fata cu niste oameni pe care nu i-au mai vazut niciodata, dar in fata carora uneori lasa garda foarte jos. N-am de unde sti, dar cred ca intuiesc. Sunt multe emotii si e greu...Da, sunt si ei oameni. Si ce oameni...

Mar Nero nu este doar o poveste despre romani plecati la munca in Italia, ci o poveste despre prietenie. Una fara reguli si neasteptata, asa cum a spus si Dorotheea la avanpremiera.
Iar asta s-a vazut in film, s-a simtit din film, s-a simtit si din ce ne-au povestit Dorotheea Petre si Ada Solomon. Un regizor italian (Federico Bondi), o actrita romanca superba (Dorotheea Petre) si una italianca (Ilaria Occhini), un actor roman care joaca atat de bine un rol atat de puternic incat nu are nevoie de nici un cuvant (Vlad Ivanov) si o poveste inspirata dintr-un caz real, cel al bunicii regizorului si al ingrijitoarei sale romance - acestea sunt ingredientele unui film care te pune pe ganduri. Te face sa te gandesti la cum se pot lega relatiile de prietenie intre doi oameni foarte diferiti (Gemma si Angela), cum un om il poate schimba pe altul, ii poate schimba destinul (aceleasi Angela si Gemma), cum chimia dintre doi oameni poate functiona si da un efect superb chiar daca nici unul dintre cei doi nu intelege ce zice celalalt (Gemma si tatal Angelei), cum dragostea si grija pentru omul pe care-l iubesti te poate face sa lasi orice si sa pleci intr-o fuga acasa...

L-am privit pe Vlad Ivanov care nu spune nici un cuvant dar face un rol puternic, tinand un fel de fir rosu in jurul sau, le-am admirat pe Ilaria si Dorotheea si m-am intrebat daca prietenia s-a legat si in afara filmului (am aflat ca da). M-am gandit la cum arata emigrantii romani din Italia: da, sunt exact asa cum ii vad si atunci cand se intorc acasa de sarbatori sau in vacanta: cu masinile mari si impozante, cu lanturile de aur groase la gat, berea si manelele la purtator. Dar mai sunt si chinuiti – de dorul celor dragi de acasa, de capriciile celor pentru care muncesc, de faptul ca de multe ori au o diploma, insa fac si munci injositoare pentru a lua un ban pentru cei de acasa. Si m-am intrebat oare cate familii de romani care au rude, mame, sotii plecate in Italia ar plange la filmul asta, daca ar merge la cinema sa-l vada?

Ma bucur ca am fost sa vad filmul asta pentru ca am reusit sa vad cum vad o parte a italienilor povestea asta a emigrantilor romani. Da, se poate sa fie o poveste romantata (asa cum s-a spus in sala la avanpremiera), insa poate de fapt asta e realitatea multor relatii italiano-romane: cu povesti frumoase, calde, pur si simplu.

Multumesc, Cristina Bazavan, Tabu si Parada Film pentru filmul asta frumos :)


Mar Nero (2008)
Regia: Federico Bondi
Cu
Ilaria Occhini - Gemma
Dorotheea Petre - Angela
Maia Morgenstern - Madalina
Vlad Ivanov
Alessandra Redino
Marius Silagiy
Theodor Danetti
o coproductie Italia - Romania

joi, 16 septembrie 2010

"Marti, dupa Craciun" - o poveste despre noi si/sau apropiatii nostri

Am fost aseara la avanpremiera filmului "Marti, dupa Craciun", la invitatia Cristinei Bazavan (multumeeeesc, Cristinaa). Si a fost...rascolitor. Cumva tensionat si emotionant, cumva destins. Cu amintiri, cu ganduri, cu vorbe, cu emotii. Le-am avut noi, cei din sala, dar si echipa filmului care parea uneori incurcata si emotionata. Desi erau tare misto. A fost tare misto gestul unuia dintre baieti de a-i aduce Mariei Popistasu un scaun pentru a se aseza ca sa-si odihneasca burtica de viitoare mamica, a fost tare dulce Maria care dupa ce a stat cateva minute pe scaun, nu si-a gasit locul asa ca s-a urcat cu picioarele pe scaun si s-a asezat in fund pe scena ca sa vada sala, a fost misto rau rau flacara din ochii lui Radu Muntean atunci cand vorbea despre film.

Ce este "Marti, dupa Craciun"

Este o poveste general valabila, in care cei care avem peste o varsta se regasesc sub diferite forme. O lectie despre intimitate si alegeri, despre asumari si infruntari. Infruntari cu ceilalti, dar si cu sine. O lectie despre cum gandesc barbatii, si mai ales cei indragostiti (no offense, guys). O pilula de viata, venita sub forma unui film tare: "Marti, dupa Craciun".

Este despre niste zile din viata unui cuplu transformat in triunghi conjugal, cu multe, dar multe faze in care puteai taia tensiunea si emotia cu cutitul. Este despre ziua de marti care este prima zi din noua viata a lui Paul (Mimi Branescu, care a jucat rolul asta intr-un mare fel).

Este o poveste care te face sa te gandesti la viata care ti se intampla sau li se intampla unor oameni dragi. Nu voi spune aici ceva despre povestile mele, nu vreau asta. Aseara, vazand filmul asta, m-am gandit mai ales la cateva persoane dragi, mai ales ca o parte dintre ele erau "in zona". Stiam ca au in comun faptul ca au fost lasate cu inima rupta bucati, insa n-am putut sa observ ca dintre ele in doar un caz confruntarea a venit sub forma de "marturisire" directa. Este o poveste in care un barbat a fost lasat balta, iar in relatia aceea, Paul era de fapt o femeie (lucru care arata ca de fapt povestea este atat de valabila pentru toata lumea...). O femeie care i-a sunat la usa iubitului ei, i-a spus ca "s-a terminat", apoi s-a intors pe calcaie si a plecat. Insa apoi s-a intors sa ii bantuie viata, timp de cativa ani.

N-am auzit de multi barbati care sa aiba curajul sa recunoasca direct, in fata, ca isi inseala sotia/iubita. Asta ar fi poate un plus mic pentru Paul, ca a avut puterea de a incerca sa-si indrepte spatele de sub povara actiunilor sale. Ar fi un plus pentru el daca nu as crede ca gestul lui a fost unul egoist – a facut asta atunci pt ca el nu mai putea indura presiunea pe care o avea asupra lui, pt ca el simtea nevoia sa spuna ca e indragsotit. Si mai mult, un gest egoist "trantit" inainte de Craciun (Paul spunea in dialogul acela genial si atat de plin de tensiune ca a facut asta pentru ca "asa e corect" – eh, cum il lovise corectitudinea dupa 5 luni de zile…) ). Dar nu poti sa nu te gandesti ca oricum ar fi facut, nimic nu ar fi ok, nu ar mai fi fost la fel: nici el, nici relatia cu sotia lui, nici cea cu Raluca.

Filmul are multa emotie, multa tandrete, multa tensiune. Mi s-au parut geniale cateva scene care au fost incarcate cu simboluri: cea in care Paul statea gol in fata nevestei lui, care il tundea si il aranja (pt ca a doua zi el pleca sa-si vada amanta); cea in care cei trei – Raluca(amanta), Adriana(sotia) si Paul se aflau in aceeasi incapere, impreuna cu fiica ultimilor doi; cea a complicitatii din seara de Ajun de Craciun, atunci cand nu era nevoie de cuvinte pentru a face gesturi frumoase pentru copil si cea a tortului pe care Paul il mananca acasa la mama amantei lui. Niste scene puternice, tari, foarte tari.



"Marti, dupa Craciun"
Un film de Radu Muntean
Cu Mimi Branescu, Mirela Oprisor, Maria Popistasu, Victor Rebengiuc
Scenariu: Radu Muntean, Razvan Radulescu, Alexandru Baciu
Imagine: Tudor Lucaciu

miercuri, 8 septembrie 2010

Ken, iti doresc sa fii admirat!

Pe Ken l-am vazut prima data acum vreo doi ani, atunci cand incepusem sa cochetez cu o noua placere, pe care am dezvoltat-o mai apoi. L-am vazut, l-am retinut. Desi nu i-as putea spune “love at first sight”.
Dupa vreun an l-am regasit. Am inceput sa ma joc si, din intamplare, l-am transformat intr-o mica dragoste pentru un om drag mie. Tin minte si acum cum persoana cu pricina, nu spun nume, spunea ca s-a indragostit de el si ca dezvolta o noua obsesie. “Este cel mai frumos pe care l-am vazut ever” – asta spunea despre Ken. Si da, este. Ken este superb, ca o poveste. Poarta in el o poveste pe care o si impartaseste odata cu agitatia acului.
Din clipa aceea am inceput sa vreau sa i-l aduc pe Ken aproape. M-am rugat de prieteni, amici, cunostinte care veneau din State, le spuneam ca mi-l doresc tare aici. Timp de cateva luni, atunci cand cineva spunea SUA in mintea mea zbarnaiau numele si imaginea lui Ken.
Si intr-un final a venit. Ken a zburat peste Ocean cu un prieten de-al unui alt om drag mie, asa ca dragul de el a trecut prin doua randuri de maini pana sa ajunga in mainile mele…
Cum a fost intalnirea mea cu el? Era intr-o seara de vara, eram dupa o zi lunga si grea. Doamna Gabi a venit la mine, purtandu-l in brate. Eu l-am luat cu grija, l-am privit ca pe un ceva mult asteptat si dorit iar atunci cand l-am vazut, mi s-au umplut ochii de lacrimi. “Este superb, este pur si simplu superb” – atat am putut spune. Erau lacrimile bucuriei indeplinirii unei dorinte (dorinta mea de a-l avea pt persoana care il va primi cadou), cele de dupa o poveste ca o calatorie lunga, uneori chinuitoare, dar si lacrimile unei incertitudini. Nu stiam cum o sa i-l dau persoanei care si l-a dorit atat de mult, caci intre noi s-a asezat, de ceva vreme, o liniste adanca. N-am stiut cum, insa am gasit si momentul, si metoda. Si sper ca dragostea lor sa fie la fel si “fata in fata”.
Pentru ca da, Ken este superb. Este elegant, gingas, ca un exemplar rasat. Este un Kenneth Cole minunat, pur si simplu minunat. Da, Ken este un ceas Kenneth Cole care ajunge astazi in mainile cuiva special, persoana pe care a asteptat-o cuminte la mine acasa timp de vreo trei luni. Pe care o va gasi el, ca invers nu s-a putut. Si chiar daca ar putea parea aplecat de o sarcina, a unui posibil mesaj de spargere a tacerii celei adanci, el nu va purta un astfel de mesaj. Nu vrea sa fie decat un superb cadou aniversar :)
As indrazni sa spun ca sper ca persoana care il primeste si pt care l-am cumparat sa simta macar aceeasi bucurie pe care am avut-o eu atunci cand l-am vazut prima data.
La Multi Ani, draga sarbatorita si proaspat posesoare a lui Ken!
Si multumesc, doamna Gabi! Pentru tot.
P.S. Iata si cateva poze cu Ken. Ca sa se vada ca nu mint.