asta am pe fatza acum, asta am avut toata dupa amiaza si seara. un zambet. de fapt nu, o maaare serie de zambete.
I'm happy. azi am reusit sa fac o bucurie, de fapt sa stabilesc detaliile unei mici bucurii pe care "agentii de implinit dorinte" i-o fac unui copil, un mic erou, la cei doar 13 ani ai sai. Robert va primi de ziua lui un dar, pe care sunt sigura ca o sa-l tina minte toata viata: un jucator de la Steaua va merge la el, cu un echipament original Steaua si cateva vorbe bune.
MULTUMESC, BOBBY DURBAC!
MULTUMESC, Steaua!
acum eu marturisesc: am ramas uimita de "da"-ul pe care Bobby Durbac, directorul de marketing de la Steaua l-a spus fara nici o ezitare, atunci cand i-am spus povestea lui Robert. apoi m-a surprins atunci cand a spus ca vrea sa-i dea baiatului un echipament de joc inscriptionat cu numele lui si ca asteapta masurile juniorului. a fost ca o supralicitare placuta, ca o bucurie pe care mi-o facea mie. asa am simtit-o si am fost la un pas sa raman fara glas de emotie si bucurie.
ziua de azi, cu surprinderea placuta venita din partea lui Bobby Durbac m-a facut sa retraiesc o parte din bucuria de pe vremea cand eram parte din echipa "Surprizista", cand faceam bucurii pentru oameni pe care nu-i cunosteam personal fara sa asteptam ceva in schimb. de cele mai multe ori bucuria din ochii lor ne erau cel mai mare "multumesc".
si pentru ca n-am apucat sa zic prea multe despre Robert, ii las aici povestea, care te face sa ti se ridice pielea pe tine. Alina (alias Chic de Zece), multumesc pentru posibilitatea de a-i face o bucurie copilului astuia:
"Robert este al-18 lea copil de la Centrul "nostru" de Plasament din Mogosoaia. Vine aici de un an, din cand in cand... De cand are nevoie sa ajunga la Bucuresti pentru operatii de chirurgie reparatorie si sa stea intr un loc civilizat pentru recuperare... Intr o zi, casuta in care locuia a luat foc! La un moment dat pompierii au hotarat sa nu mai permita accesul in perimetrul periculos deoarece era clar ca micuta locuinta saracacioasa se va transforma in praf, pulbere si cenusa... Robert a auzit! Stia ca in casa au ramas cei doi fratiori ai lui mai. Nimeni nu mai avea curaj sa intre! A alergat in spate, a spart un geam, a ajuns la cei mici, i-a bagat in patura, i-a udat intr o vanita, apoi i-a "aruncat afara". Cand sa iasa, o parte din acoperisul in flacari a cazut peste el! A suferit arsuri grave pe 70 la suta din suprafata corpului, i-au fost amputate degetele de la o manuta, nu mai aude cu urechea stanga, dar, incet, si a revenit! L-am cunoscut zilele trecute... am jucat fotbal, ne am imprietenit! E speriat, timid, singur cu el... Ne a spus ca cel mai mult si mai mult isi doreste sa se faca fotbalist BUN si ca ar vrea sa aiba si el un echipament adearat de stelist: cu tricou, pantofi sport, sort, jambiere, manusi... minge cu semnaturi de ale stelistilor! I-am promis ca o sa-i implinim dorinta! Miercuri, pe 30 iunie, este ziua lui. Ne facusem gasca sa mergem acolo la un meci de fotbal serios. Din pacate astazi a intrat urgent intr-o noua operatie la spitalul Grigore Alexandrescu! Miercuri o sa ne tinem de promisiune si mutam terenul de joc la el in salon. Acum sa vedem ce jucator stelist gasim pana atunci sa vina cu noi si cu o minge semnata de toata echipa... Hai ca nu-i greu! Nici cu echipamentul... sunt prea multi stelisti in jurul nostru sa nu putem implini dorinta asta!".
si o melodie sweet pe azi:
P.S.: Ana Negotei, multumesc mult pentru ajutor, pentru contactul care m-a ajutat sa ajung sa fac bucuria asta :)
marți, 29 iunie 2010
duminică, 20 iunie 2010
O parte din Bucurestiul meu
Cristina a scris astazi despre “Bucurestiul ei” si a lansat indemnul de a scrie si noi altii despre “Bucurestiul nostru”. Misto ideea asta cu "Bucurestiul meu", asa ca o preiau din zbor si scriu si eu.
Bucurestiul meu are muuulte locuri misto. De cele mai multe ori nu inteleg de ce altii il urasc cu inversunare, pentru ca mie mi-e drag. Asa prafuit, ucigator de calduros in timpul verii sau “porcesc” in timpul iernii – mie tot mi-e drag.
Care sunt locurile mele dragi?
- Cismigiul, cu un loc ascuns unde as sta in iarba sau pe bancuta, sa zac, sa respir si sa privesc cerul si oamenii (chiar si cand e plin, locul asta are asa un aer de eleganta, simplitate si un “ceva” pe care nu l-am mai gasit nicaieri). Locul asta imi are cele mai dragi amintiri din Bucuresti, pentru ca m-a gazduit alaturi de oameni dragi, cu care stateam pe cate o banca (uneori cu cate o Nirvana in mana), povestind vrute si nevrute;
- Stradutele din zona Iancului, de langa Parcul Muncii (de langa Stadionul National si aproape de jobul meu), care sunt si ele o mica poveste. Pe ele troneaza niste case vechi, cochete si impunatoare prin eleganta lor – mereu zic ca daca as castiga vreodata niste bani, m-as duce sa cumpar o casa din aia;
- Parcul Icoanei si Parcul de langa Stadionul National – astea doua se bat la capitolul un anume “ceva” care te face sa stai acolo si sa nu mai vrei sa pleci;
- Cateva terase, ceainarii si restaurante care mi-s dragi pentru ca sunt si ele mici povesti: Le Theatre (alias Club Uniter), care imi da o stare de liniste – zen de speriat si de care m-am indragostit din clipa 2 a zilei care m-a adus acolo; Veda Lounge – o mica nebunie de ceainarie – m-am indragostit de locul ala din prima clipa in care am intrat, e o mica 1001 de nopti; Mystic Tree; Rendez-Vous; Caru’ cu bere; La Autobaza si inca niste altele. Fiecare mi-a ramas in cap mai ales pentru ca am fost acolo cu oameni dragi.
Si cu ocazia asta poate ar trebui sa reiau promisiunea aia cu luatul la picior orasul asta si gasit locurile alea misto, cu istorie si povesti...
Bucurestiul meu are muuulte locuri misto. De cele mai multe ori nu inteleg de ce altii il urasc cu inversunare, pentru ca mie mi-e drag. Asa prafuit, ucigator de calduros in timpul verii sau “porcesc” in timpul iernii – mie tot mi-e drag.
Care sunt locurile mele dragi?
- Cismigiul, cu un loc ascuns unde as sta in iarba sau pe bancuta, sa zac, sa respir si sa privesc cerul si oamenii (chiar si cand e plin, locul asta are asa un aer de eleganta, simplitate si un “ceva” pe care nu l-am mai gasit nicaieri). Locul asta imi are cele mai dragi amintiri din Bucuresti, pentru ca m-a gazduit alaturi de oameni dragi, cu care stateam pe cate o banca (uneori cu cate o Nirvana in mana), povestind vrute si nevrute;
- Stradutele din zona Iancului, de langa Parcul Muncii (de langa Stadionul National si aproape de jobul meu), care sunt si ele o mica poveste. Pe ele troneaza niste case vechi, cochete si impunatoare prin eleganta lor – mereu zic ca daca as castiga vreodata niste bani, m-as duce sa cumpar o casa din aia;
- Parcul Icoanei si Parcul de langa Stadionul National – astea doua se bat la capitolul un anume “ceva” care te face sa stai acolo si sa nu mai vrei sa pleci;
- Cateva terase, ceainarii si restaurante care mi-s dragi pentru ca sunt si ele mici povesti: Le Theatre (alias Club Uniter), care imi da o stare de liniste – zen de speriat si de care m-am indragostit din clipa 2 a zilei care m-a adus acolo; Veda Lounge – o mica nebunie de ceainarie – m-am indragostit de locul ala din prima clipa in care am intrat, e o mica 1001 de nopti; Mystic Tree; Rendez-Vous; Caru’ cu bere; La Autobaza si inca niste altele. Fiecare mi-a ramas in cap mai ales pentru ca am fost acolo cu oameni dragi.
Si cu ocazia asta poate ar trebui sa reiau promisiunea aia cu luatul la picior orasul asta si gasit locurile alea misto, cu istorie si povesti...
joi, 10 iunie 2010
Exercitiu de sinceritate (sau cum am vazut si simtit eu) "Felicia inainte de toate"
Asta seara, pe drum spre casa, intr-un taxi cu un sofer care avea un lapsus cu locatia strazii pe care locuiesc (thank God ca si-a amintit pe la Unirii) am avut un sentiment greu. Fusesem la vizionarea filmului “Felicia inainte de toate” (motiv pentru care spun din nou multumesc, Cristina Bazavan) si ii duceam cu mine acasa efectul.
Purtam in minte cuvintele lui Razvan Radulescu (din discutiile de dupa vizionare) care spunea ca a fost mai bland si ingaduitor cu personajul doamna Mateescu decat cu mama lui. Ii aveam in cap si privirea din momentul in care a spus asta, atunci cand ma privise in ochi iar eu ma gandeam ca intelegeam perfect ce vrea sa spuna. Dar si la cum s-or fi simtind exercitiile astea de sinceritate din momentele de coborat garda in fata unor straini. M-am gandit apoi ca parca nici pe doamna Mateescu nu o privisem prea ingaduitor, pentru ca povestea ei si a Feliciei seamana cu a mamei cu mine si ca monologul Feliciei m-a facut si pe mine sa imi inghit lacrimile.
Pe drum, in taxi, imi imaginam ce ar spune mama daca as aduce-o la filmul asta. Probabil intai ar spune ca am facut-o dintr-un soi de incercare de a-i scoate ochii, apoi cred ca ar plange. Cel mai probabil m-ar intreba daca ea este asa, dar nu m-ar intreba de ce am facut-o. M-ar privi poate asa cum imi imaginez ca a privit-o doamna Mateescu pe Felicia in timpul monologului, iar eu m-as simti vinovata pentru privirea aia. Si i-as spune ca in ciuda momentelor in care intre noi pluteste tensiunea, eu tot o iubesc. Ca si pe tata (care nu are cancer, slava Domnului, dar care cam aduce cu Papa, la atitudine) si cu care eu seman atat de bine uneori.
Mi-am amintit apoi bucata pe care a spus-o Razvan Radulescu, despre cum ceva parca ne lobotomizeaza si nu mai avem puterea de a fi la fel ca in copilarie, atunci cand reuseam sa stergem ce era greu facand ceva, un ceva. Da, poate ca se numeste viata chestia asta care cumva ne lobotomizeaza, insa mai e ceva ciudat: nu cred ca ne lobotomizeaza si sentimentul ala ca o vina atunci cand ii privim in ochi si ii vedem ca ii doare ce le spunem. Asa ca de cele mai multe ori ne adunam cuvintele ca sa le spunem alor nostri dragi ca ne pare rau pentru cate o rabufnire, chiar daca de multe ori in adancul nostru ceva ne spune ca nu e chiar asa.
Asta seara m-am declarat invinsa la lectia de psihologie, am primit una la care nu ma asteptam. Si o tema, pe care mi-am dat-o mie insami: de a gasi niste moduri de a le spune alor mei ca ii iubesc, chiar daca seamana atat de mult cu doamna si domnul Mateescu. Si alaturi de gandul asta, las aici si melodia care mi-a ramas in cap din film.
P.S. Asadar, daca citesti postul asta, mergi sa vezi "Felicia inainte de toate". Daca ai curaj, cu tot cu parinti (eu as opta pentru o dubla vizionare - intai singur, apoi cu parintii :) )
Purtam in minte cuvintele lui Razvan Radulescu (din discutiile de dupa vizionare) care spunea ca a fost mai bland si ingaduitor cu personajul doamna Mateescu decat cu mama lui. Ii aveam in cap si privirea din momentul in care a spus asta, atunci cand ma privise in ochi iar eu ma gandeam ca intelegeam perfect ce vrea sa spuna. Dar si la cum s-or fi simtind exercitiile astea de sinceritate din momentele de coborat garda in fata unor straini. M-am gandit apoi ca parca nici pe doamna Mateescu nu o privisem prea ingaduitor, pentru ca povestea ei si a Feliciei seamana cu a mamei cu mine si ca monologul Feliciei m-a facut si pe mine sa imi inghit lacrimile.
Pe drum, in taxi, imi imaginam ce ar spune mama daca as aduce-o la filmul asta. Probabil intai ar spune ca am facut-o dintr-un soi de incercare de a-i scoate ochii, apoi cred ca ar plange. Cel mai probabil m-ar intreba daca ea este asa, dar nu m-ar intreba de ce am facut-o. M-ar privi poate asa cum imi imaginez ca a privit-o doamna Mateescu pe Felicia in timpul monologului, iar eu m-as simti vinovata pentru privirea aia. Si i-as spune ca in ciuda momentelor in care intre noi pluteste tensiunea, eu tot o iubesc. Ca si pe tata (care nu are cancer, slava Domnului, dar care cam aduce cu Papa, la atitudine) si cu care eu seman atat de bine uneori.
Mi-am amintit apoi bucata pe care a spus-o Razvan Radulescu, despre cum ceva parca ne lobotomizeaza si nu mai avem puterea de a fi la fel ca in copilarie, atunci cand reuseam sa stergem ce era greu facand ceva, un ceva. Da, poate ca se numeste viata chestia asta care cumva ne lobotomizeaza, insa mai e ceva ciudat: nu cred ca ne lobotomizeaza si sentimentul ala ca o vina atunci cand ii privim in ochi si ii vedem ca ii doare ce le spunem. Asa ca de cele mai multe ori ne adunam cuvintele ca sa le spunem alor nostri dragi ca ne pare rau pentru cate o rabufnire, chiar daca de multe ori in adancul nostru ceva ne spune ca nu e chiar asa.
Asta seara m-am declarat invinsa la lectia de psihologie, am primit una la care nu ma asteptam. Si o tema, pe care mi-am dat-o mie insami: de a gasi niste moduri de a le spune alor mei ca ii iubesc, chiar daca seamana atat de mult cu doamna si domnul Mateescu. Si alaturi de gandul asta, las aici si melodia care mi-a ramas in cap din film.
P.S. Asadar, daca citesti postul asta, mergi sa vezi "Felicia inainte de toate". Daca ai curaj, cu tot cu parinti (eu as opta pentru o dubla vizionare - intai singur, apoi cu parintii :) )
Abonați-vă la:
Postări (Atom)