descoperiri - Anastasia

am auzit-o prima data acum vreo saptamana, in taxiul care ma ducea spre autogara. era un taximetrist in varsta, dar foarte tehnologizat - GPS, MP3 player, casca handsfree cu bluetooth si un radio oprit pe National FM. cand am auzit inceputul ma gandeam la o piesa straina, insa n-a fost asa - era una romaneasca, a unei tipe de care nu auzisem pana atunci. marturisesc ca am cautat-o pe youtube dupa refren si am inceput sa iau melodiile la rand la ascultat (treaba grea de pe telefon, dar pana la urma am gasit-o). este asta:



si marturisesc ca am fantazat gandindu-ma cum ar suna melodia asta cantata de o tipa cu o voce mai pronuntata - groasa, mai spanish like asa. dar e buna si asa :)

azi m-au omorat

niste pitici. adica astia. ai lui Candice. mor de nerabdare sa ii vad. o sa povestim dupa aia cum a fost la "intrevedere" ;))

descoperiri - astazi, balet

mi-am propus ca de azi inainte, de fiecare data cand descopar cate ceva, sa asez si aici acel ceva. ca sa nu uit...

astazi descoperirea se numeste Anastasia Volochkova, este balerina rusa si...si nu-mi mai pot inchide gura atunci cand ma uit la ea. are o usurinta si eleganta in miscari, o naturalete incredibila si e frumoasa de pica.

poftim exemple:





pur si simplu wow.

O poveste ca o lecție de Crăciun

Cristina Bazavan a avut frumoasa idee de a scrie primul e-book din România cu povești de Crăciun. Rândurile astea nu au pretenția unei povești de Crăciun, însă spun cum am primit eu o lecție. O lecție de viață, de Crăciun.

---------------------------------------------------

Crăciunul acela avea ceva ciudat: deși era zăpadă și frig, afară ți se părea că plânge. Era primul Crăciun în care dimineață nu exista nimic sub brad. Oare se supărase Moșul?

****

Era o seară de iarnă albă, cu zăpadă care acoperise Copoul. Sub pilota călduroasă de cămin studențesc copilul zâmbea mândru: filmul ”Veronica” stătea cuminte pe un CD, așezat într-o carcasă cu o copertă desenată stângace în Photoshop. Știa că gesturile astea mici îi vor umple ochii de lacrimi doamnei care era uneori ca un copil mai mare. Plănuia deja cum o să-l împacheteze și cum o să i-l strecoare destinatarei care spusese cu o lună înainte că ii e dor de filmul ăsta. Și se gândea că o să-i spună Moșului: ”bun, deci asta a fost partea mea de cadou, acum e rândul tău”...

Exista un fel de înțelegere tacită între Moș și copil: de când era mic nu mai umbla să caute prin casă după cadouri (oricum întotdeauna le găsea fără nici un efort), în schimb Moșul îi aducea cam întotdeauna ce-și dorea. Deși de multe ori nu-și dorea nimic, așa că Moșul avea treabă grea – să se gândească el cam ce și-ar dori copilul.
Astfel că fiind după mulți ani în care nu-și dorise nimic, copilul avea siguranța că dorința îi va fi îndeplinită. ”Aș vrea să nu plece” – astea erau cuvintele-dorință schițate printre steluțe și desene fără formă, într-o ședință de redacție de la 9 dimineața. Stăteau cuminți pe o bucățică de foaie de agendă, pe care ochii Moșului ajunseseră sigur. Sau cel puțin așa credea copilul. Credea că merită acest dar: fusese cuminte, făcuse și câteva fapte bune și în plus mai dădea și din coate și-și punea mintea la contribuție ca să se învețe cu statutul de om mare, care muncește și se descurcă de unul singur - merge în fiecare zi la serviciu, merge și la școală, scrie etc.

Având siguranța asta a lăsat luna decembrie să treacă fără nici o grijă: ”Veronica” avea să ajungă în mâinile doamnei V., care o să desfacă pachețelul cu mâinile tremurând, o să zâmbească larg când o să vadă coperta și o să-și îmbrățișeze copilul, așa cum numai ea îi spune. Și-o să-i povestească despre ce boacănă a mai făcut pe calculatorul de la cabinet, apoi o să-i dea cadoul de Crăciun, după încă o porție bună de râs. Oricum, fie că va spune sau nu, copilul se va fi gândit că ”momentele astea sunt cel mai frumos cadou”...

***

Crăciunul acela avea ceva ciudat: deși era zăpadă și frig, afară ți se părea că plânge. Era primul Crăciun în care dimineață nu exista nimic sub brad. Oare se supărase Moșul?

Copilul se ridicase din pat, se spălase pe ochi și se gândea numai la pachețelul învelit cu hârtie de cadou roșie și fundă albă pe care-l purta în rucsac. ”Să mai aștept puțin până să o sun să mă duc să-i duc cadoul, e totuși prima zi de Crăciun”, își spuse.

La nici un sfert de oră distanță sună telefonul. ”Hohoho, Merry Christmas, săru'mâna, Crăciun Fericit!”, zise vocea copilului. ”Ce faci, donșoară, ai ajuns acasă?”. ”Da, da, m-am și trezit, mă pregătesc pentru masa de Crăciun. Dumneavoastră?”. ”Ăăăă, te rog frumos ceva: să stai jos. Stai jos, da?”. ”Da, sigur, dar de ce? Mă speriați, ce s-a întamplat?”. ”Nu mai e, măi copil, s-a dus, nu mai e. Ieri a murit...” – vocea de om drag deveni brusc surdă, rece și seacă, ca un topor care seceră genunchi și respirații și speranțe. ”Nu, nu, nu, nu, nu cred. Nu se poate”...

Într-adevăr, Moșul se supărase. Ori poate pur și simplu a vrut să-i mai dăruiască un înger copilului...

****

Crăciunul meu înseamnă brad și cozonaci aburinzi făcuți de mama. Și bucuria descoperirii unui dar de la Moșul de la care de cele mai multe ori n-am cerut nimic.

Acum 4 ani Crăciunul meu a mai căpătat un sens: a devenit momentul în care îmi amintesc de doamna care nu a apucat să primească în dar povestea Veronicăi. Atunci, unul dintre oamenii care și-au lăsat o amprentă în mine și au pus o cărămidă pentru cine sunt eu azi mi-a devenit înger. Și amintire.

În urmă cu 4 ani, în ultima noapte petrecută printre noi, i-am promis mamei 2, așa cum îi spuneam eu, că le voi mulțumi oamenilor care sunt lângă mine că sunt. Și le voi spune că-i iubesc. Așa cum nu i-am spus ei...

Orgolii si oameni dragi

Din cand in cand ma opresc si privesc in urma, la ce am devenit, la ce am lasat in urma, la ce am invatat.

Am invatat lectii despre a deal-ui cu oameni dragi foarte diferiti de mine, am invatat sa deschid bratele, sa spun/dau din mine mai mult, am invatat noi sensuri ale unor cuvinte care pt unii oameni dragi mie inseamna altceva decat inseamna pt mine: discretie, altfel, alaturi, a simti. Am invatat sa lupt cu mine atunci cand anumite lucruri erau altfel pt oamenii dragi, am invatat sa le accept fara sa cracnesc. Am invatat sa fiu in umbra si sa nu tin cont de orgolii. Am invatat sa spun atunci cand simt ceva, cand mi-e ceva de spus. (Viata m-a invatat the hardest way ca trebuie sa spui ce simti atunci cand iti vine, sa nu lasi timpul sa treaca, sa rezolvi problemele imediat ce au aparut - chiar daca iti este foarte, foarte greu pt ca s-ar putea ca dupa aia sa nu mai ai posibilitatea de a face asta. Si o sa te framanti si n-o sa te ierti toata viata pt ca nu ai facut ceva ca sa indrepti lucrurile atunci, imediat dupa ce s-a intamplat acel ceva).

Dar am mai invatat si ca atunci cand te prabusesti, cand te ineci si intinzi mana catre un anume cineva, mana ta intinsa nu va fi prinsa in cadere, ca de fapt esti tot singur. Te poti scufunda/ineca linistit, poti pica pana cel mai jos fara ca omul spre care ai intins mana sa intinda mana ca sa te prinda si sa nu te lase sa te duci. Nu conteaza ca asta este prima data cand intinzi mana din tot sufletul, nu conteaza ca spui ce e in tine, nu mai conteaza. Bine, pana la urma e ceva bun si in asta: pt ca dupa ce vei ajunge la cel mai de jos punct, te vei ridica de jos, te vei scutura de praf si te vei privi mai puternic. Pentru ca fiecare sut este - nu-i asa?, un pas inainte.

Asa ca am invatat si ca orgoliile sunt cele mai importante, nimic altceva nu conteaza. Orgoliul de a nu-i raspunde unui om orice ar spune, orgoliul de a nu spune un "multumesc" live atunci cand celalalt isi calca pe inima pt tine, orgoliul de a nu te misca mai incolo de propriul eu. Nu conteaza ce simte/spune/face celalalt, orgoliile sunt cele mai importante.

Asta trebuie sa invat eu: ca orgoliile sunt cele mai importante. Asa ca "angajez pe cineva care sa ma invete sa nu-mi calc niciodata pe orgoliu si inima, no matter what/who".

La Multi Ani, Cristina!

Cred ca daca ar fi sa spun un cuvant atunci cand ma gandesc la Cristina Bazavan, acela ar fi "multumesc". Lately tot am ocazii si motive sa-i spun cuvantul asta, incat am inceput sa ma gandesc la ce alte cuvinte sa inventez, ca sa exprime acelasi lucru si sa fie totusi altceva.

Deocamdata n-am reusit. Asa ca astazi ii mai zic “multumesc” o data: pentru ca daca nu era ea nu as fi apucat sa am filmele rare ale lui Al Pacino, pentru ca mi-a dat sansa sa vad inainte de lansarea oficiala filme pe care poate altfel nu le-as fi vazut, pentru ca fara sa stie a provocat o confruntare cu mine intr-o tema delicata (pe tema asta am si scris un post, acum o vreme). Chestiune din care am iesit mai puternica, iar textul cu pricina a facut-o pe ea sa verse o lacrima (of, niciodata nu stiu daca sa ma bucur sau nu cand zice ca “la asta am plans”, legat de cate un text scris de mine...)

Ce sa zic astazi? Cristina, sa ne traiesti! Si sa fii mereu plina de energie! (dar sa mai ai si un plus de grija de tine :P)...
La Multi Ani, Cristina! Sa-i traiesti cum vrei tu!

Mar Nero - o poveste despre prietenii fara reguli

La o zi dupa ce am vazut “Mar Nero”, eu tot am in cap niste detalii de la avanpremiera: privirea Dorotheei Petre, care era insotita uneori de un zambet strengaresc in coltul gurii si imaginea emotiilor aceleiasi Dorotheea, in timpul sesiunii de intrebari, raspunsuri si povesti cu cei din sala. Stiu ca am surprins-o cum se juca cu o suvita de par cret, nestiind ce sa faca cu mainile, ca apoi o vazusem inghitind si respirand des, care mi-au fost un semn al emotiilor care o strabateau. Mai stiu ca ma gandisem cum s-or fi simtind actorii astia atat de frumosi fata in fata cu niste oameni pe care nu i-au mai vazut niciodata, dar in fata carora uneori lasa garda foarte jos. N-am de unde sti, dar cred ca intuiesc. Sunt multe emotii si e greu...Da, sunt si ei oameni. Si ce oameni...

Mar Nero nu este doar o poveste despre romani plecati la munca in Italia, ci o poveste despre prietenie. Una fara reguli si neasteptata, asa cum a spus si Dorotheea la avanpremiera.
Iar asta s-a vazut in film, s-a simtit din film, s-a simtit si din ce ne-au povestit Dorotheea Petre si Ada Solomon. Un regizor italian (Federico Bondi), o actrita romanca superba (Dorotheea Petre) si una italianca (Ilaria Occhini), un actor roman care joaca atat de bine un rol atat de puternic incat nu are nevoie de nici un cuvant (Vlad Ivanov) si o poveste inspirata dintr-un caz real, cel al bunicii regizorului si al ingrijitoarei sale romance - acestea sunt ingredientele unui film care te pune pe ganduri. Te face sa te gandesti la cum se pot lega relatiile de prietenie intre doi oameni foarte diferiti (Gemma si Angela), cum un om il poate schimba pe altul, ii poate schimba destinul (aceleasi Angela si Gemma), cum chimia dintre doi oameni poate functiona si da un efect superb chiar daca nici unul dintre cei doi nu intelege ce zice celalalt (Gemma si tatal Angelei), cum dragostea si grija pentru omul pe care-l iubesti te poate face sa lasi orice si sa pleci intr-o fuga acasa...

L-am privit pe Vlad Ivanov care nu spune nici un cuvant dar face un rol puternic, tinand un fel de fir rosu in jurul sau, le-am admirat pe Ilaria si Dorotheea si m-am intrebat daca prietenia s-a legat si in afara filmului (am aflat ca da). M-am gandit la cum arata emigrantii romani din Italia: da, sunt exact asa cum ii vad si atunci cand se intorc acasa de sarbatori sau in vacanta: cu masinile mari si impozante, cu lanturile de aur groase la gat, berea si manelele la purtator. Dar mai sunt si chinuiti – de dorul celor dragi de acasa, de capriciile celor pentru care muncesc, de faptul ca de multe ori au o diploma, insa fac si munci injositoare pentru a lua un ban pentru cei de acasa. Si m-am intrebat oare cate familii de romani care au rude, mame, sotii plecate in Italia ar plange la filmul asta, daca ar merge la cinema sa-l vada?

Ma bucur ca am fost sa vad filmul asta pentru ca am reusit sa vad cum vad o parte a italienilor povestea asta a emigrantilor romani. Da, se poate sa fie o poveste romantata (asa cum s-a spus in sala la avanpremiera), insa poate de fapt asta e realitatea multor relatii italiano-romane: cu povesti frumoase, calde, pur si simplu.

Multumesc, Cristina Bazavan, Tabu si Parada Film pentru filmul asta frumos :)


Mar Nero (2008)
Regia: Federico Bondi
Cu
Ilaria Occhini - Gemma
Dorotheea Petre - Angela
Maia Morgenstern - Madalina
Vlad Ivanov
Alessandra Redino
Marius Silagiy
Theodor Danetti
o coproductie Italia - Romania

"Marti, dupa Craciun" - o poveste despre noi si/sau apropiatii nostri

Am fost aseara la avanpremiera filmului "Marti, dupa Craciun", la invitatia Cristinei Bazavan (multumeeeesc, Cristinaa). Si a fost...rascolitor. Cumva tensionat si emotionant, cumva destins. Cu amintiri, cu ganduri, cu vorbe, cu emotii. Le-am avut noi, cei din sala, dar si echipa filmului care parea uneori incurcata si emotionata. Desi erau tare misto. A fost tare misto gestul unuia dintre baieti de a-i aduce Mariei Popistasu un scaun pentru a se aseza ca sa-si odihneasca burtica de viitoare mamica, a fost tare dulce Maria care dupa ce a stat cateva minute pe scaun, nu si-a gasit locul asa ca s-a urcat cu picioarele pe scaun si s-a asezat in fund pe scena ca sa vada sala, a fost misto rau rau flacara din ochii lui Radu Muntean atunci cand vorbea despre film.

Ce este "Marti, dupa Craciun"

Este o poveste general valabila, in care cei care avem peste o varsta se regasesc sub diferite forme. O lectie despre intimitate si alegeri, despre asumari si infruntari. Infruntari cu ceilalti, dar si cu sine. O lectie despre cum gandesc barbatii, si mai ales cei indragostiti (no offense, guys). O pilula de viata, venita sub forma unui film tare: "Marti, dupa Craciun".

Este despre niste zile din viata unui cuplu transformat in triunghi conjugal, cu multe, dar multe faze in care puteai taia tensiunea si emotia cu cutitul. Este despre ziua de marti care este prima zi din noua viata a lui Paul (Mimi Branescu, care a jucat rolul asta intr-un mare fel).

Este o poveste care te face sa te gandesti la viata care ti se intampla sau li se intampla unor oameni dragi. Nu voi spune aici ceva despre povestile mele, nu vreau asta. Aseara, vazand filmul asta, m-am gandit mai ales la cateva persoane dragi, mai ales ca o parte dintre ele erau "in zona". Stiam ca au in comun faptul ca au fost lasate cu inima rupta bucati, insa n-am putut sa observ ca dintre ele in doar un caz confruntarea a venit sub forma de "marturisire" directa. Este o poveste in care un barbat a fost lasat balta, iar in relatia aceea, Paul era de fapt o femeie (lucru care arata ca de fapt povestea este atat de valabila pentru toata lumea...). O femeie care i-a sunat la usa iubitului ei, i-a spus ca "s-a terminat", apoi s-a intors pe calcaie si a plecat. Insa apoi s-a intors sa ii bantuie viata, timp de cativa ani.

N-am auzit de multi barbati care sa aiba curajul sa recunoasca direct, in fata, ca isi inseala sotia/iubita. Asta ar fi poate un plus mic pentru Paul, ca a avut puterea de a incerca sa-si indrepte spatele de sub povara actiunilor sale. Ar fi un plus pentru el daca nu as crede ca gestul lui a fost unul egoist – a facut asta atunci pt ca el nu mai putea indura presiunea pe care o avea asupra lui, pt ca el simtea nevoia sa spuna ca e indragsotit. Si mai mult, un gest egoist "trantit" inainte de Craciun (Paul spunea in dialogul acela genial si atat de plin de tensiune ca a facut asta pentru ca "asa e corect" – eh, cum il lovise corectitudinea dupa 5 luni de zile…) ). Dar nu poti sa nu te gandesti ca oricum ar fi facut, nimic nu ar fi ok, nu ar mai fi fost la fel: nici el, nici relatia cu sotia lui, nici cea cu Raluca.

Filmul are multa emotie, multa tandrete, multa tensiune. Mi s-au parut geniale cateva scene care au fost incarcate cu simboluri: cea in care Paul statea gol in fata nevestei lui, care il tundea si il aranja (pt ca a doua zi el pleca sa-si vada amanta); cea in care cei trei – Raluca(amanta), Adriana(sotia) si Paul se aflau in aceeasi incapere, impreuna cu fiica ultimilor doi; cea a complicitatii din seara de Ajun de Craciun, atunci cand nu era nevoie de cuvinte pentru a face gesturi frumoase pentru copil si cea a tortului pe care Paul il mananca acasa la mama amantei lui. Niste scene puternice, tari, foarte tari.



"Marti, dupa Craciun"
Un film de Radu Muntean
Cu Mimi Branescu, Mirela Oprisor, Maria Popistasu, Victor Rebengiuc
Scenariu: Radu Muntean, Razvan Radulescu, Alexandru Baciu
Imagine: Tudor Lucaciu

Ken, iti doresc sa fii admirat!

Pe Ken l-am vazut prima data acum vreo doi ani, atunci cand incepusem sa cochetez cu o noua placere, pe care am dezvoltat-o mai apoi. L-am vazut, l-am retinut. Desi nu i-as putea spune “love at first sight”.
Dupa vreun an l-am regasit. Am inceput sa ma joc si, din intamplare, l-am transformat intr-o mica dragoste pentru un om drag mie. Tin minte si acum cum persoana cu pricina, nu spun nume, spunea ca s-a indragostit de el si ca dezvolta o noua obsesie. “Este cel mai frumos pe care l-am vazut ever” – asta spunea despre Ken. Si da, este. Ken este superb, ca o poveste. Poarta in el o poveste pe care o si impartaseste odata cu agitatia acului.
Din clipa aceea am inceput sa vreau sa i-l aduc pe Ken aproape. M-am rugat de prieteni, amici, cunostinte care veneau din State, le spuneam ca mi-l doresc tare aici. Timp de cateva luni, atunci cand cineva spunea SUA in mintea mea zbarnaiau numele si imaginea lui Ken.
Si intr-un final a venit. Ken a zburat peste Ocean cu un prieten de-al unui alt om drag mie, asa ca dragul de el a trecut prin doua randuri de maini pana sa ajunga in mainile mele…
Cum a fost intalnirea mea cu el? Era intr-o seara de vara, eram dupa o zi lunga si grea. Doamna Gabi a venit la mine, purtandu-l in brate. Eu l-am luat cu grija, l-am privit ca pe un ceva mult asteptat si dorit iar atunci cand l-am vazut, mi s-au umplut ochii de lacrimi. “Este superb, este pur si simplu superb” – atat am putut spune. Erau lacrimile bucuriei indeplinirii unei dorinte (dorinta mea de a-l avea pt persoana care il va primi cadou), cele de dupa o poveste ca o calatorie lunga, uneori chinuitoare, dar si lacrimile unei incertitudini. Nu stiam cum o sa i-l dau persoanei care si l-a dorit atat de mult, caci intre noi s-a asezat, de ceva vreme, o liniste adanca. N-am stiut cum, insa am gasit si momentul, si metoda. Si sper ca dragostea lor sa fie la fel si “fata in fata”.
Pentru ca da, Ken este superb. Este elegant, gingas, ca un exemplar rasat. Este un Kenneth Cole minunat, pur si simplu minunat. Da, Ken este un ceas Kenneth Cole care ajunge astazi in mainile cuiva special, persoana pe care a asteptat-o cuminte la mine acasa timp de vreo trei luni. Pe care o va gasi el, ca invers nu s-a putut. Si chiar daca ar putea parea aplecat de o sarcina, a unui posibil mesaj de spargere a tacerii celei adanci, el nu va purta un astfel de mesaj. Nu vrea sa fie decat un superb cadou aniversar :)
As indrazni sa spun ca sper ca persoana care il primeste si pt care l-am cumparat sa simta macar aceeasi bucurie pe care am avut-o eu atunci cand l-am vazut prima data.
La Multi Ani, draga sarbatorita si proaspat posesoare a lui Ken!
Si multumesc, doamna Gabi! Pentru tot.
P.S. Iata si cateva poze cu Ken. Ca sa se vada ca nu mint.

Bilete de dat la Phoenix

Am primit de la Tara lui Andrei 2 bilete la concertul Phoenix de la Sibiu. Cum altfel nu imi iau indemnul sa plec spre Sibiu, am zis ca asta e o ocazie buna de a vedea orasul, plus ca na, Phoenix este totusi Phoenix. Insa cum planurile de plecat spre Sibiu mi-au fost date peste cap de mutarea in casa noua, n-am ce face si trebuie sa renunt la Sibiu.
Asa ca cele 2 bilete vor pleca spre cine le vrea. Am zis ca as vrea sa fie o bucurie pentru cine le va primi, asa cum ar fi fost si pt mine.
Concertul Phoenix este luni, 23 august.
Cine le vrea, sa dea aici un semn :)