“O data'n viata”…altfel

Sau despre cum s-a vazut din spatele camerelor o editie speciala a emisiunii “O data'n viata”, de pe TVR 1.

N-am mai ajuns demult in TVR, in studiouri – cam de acum 1 an, atunci cand Razus ne chemase sa-i facem o surpriza surprizista Andreei in emisiunea lui. Asa ca atunci cand Eveline mi-a zis “hai!”, n-am stat pe ganduri si-am zis “hai ca vin”. Ma gandisem sa-i fac o bucurie Andreei si sa merg sa o sustin din culise, sa ii fie sprijin si zambet prezenta mea acolo. Iar cand am mai auzit ca perechea populara a Andreei este doamna Sofia Vicoveanca iar ceilalti concurenti sunt Elena Carstea (pe care o admir de cand eram mica si care a facut pereche cu Nicolae Furdui Iancu) si Gelu Voicu (bine, de fapt Dan Helciug, dar pe mine ma interesa perechea lui, adica Gelu, care mi-e drag tare tare :D), mi-am facut tot programul in functie de vineri seara in functie de asta.

Si-am ajuns in Studioul 1. Cu fiecare pas pe care-l faceam, cu fiecare camera vazuta, cu fiecare clipa de agitatie trecuta, ma apucau nostalgiile – unele placate: este asa, intr-un fel sa te intorci in locurile unde ai crescut si-ai invatat sa zbori. Paseam cu incredere si zambind (si cu un fior pe sira spinarii), cu zambareata de Eveline langa mine, povestind despre cat de fain a potrivit destinul niste lucruri pe care aveam sa le descopar inauntru. Ei bine, in Studioul 1, de serviciu la aceasta emisiune in care Andreea era concurenta, in spatele camerelor erau…cameramanii nostri de la Surprize. Da-i pupaturi, imbratisari, povestiri, nici n-am simtit cand a inceput emisia. Si ce emisie! Andreea a umplut platoul, se vedea ca se distreaza (si s-a distrat! :) ) – a cantat, a chiuit, a jucat moldovinesti. Super atmosfera, nici n-o pot descrie. Cred ca cel mai bine o s-o descrie linkurile astea :D

Prima parte

Partea a doua

Partea a treia

N-am simtit cand au trecut 3 ore. A fost o bucurie sa fiu acolo, langa Andreea si langa toti oamenii regasiti, aproape la fel ca acum 5 ani si un pic. Si-am zambit si-am fost mandra sa o am prietena pe fata asta frumoasa – dom’le, era frumoasa foc, ca o papusa in straie populare(foto mai jos) si nu numai asta, dar si foarte emotionata si naturala in momentul surprizistilor, cand i-a adus langa ea in platou pe baietii cameramani, care aveau un zambet asa frumos pe chip, incat mai ca mi-au dat lacrimile vazandu-i (momentul mai jos - foto si momentul la finalul clipului).








Si inca ceva: am incheiat asa frumos seara...i-am imbratisat pe doamna Sofia Vicoveanca si pe maestrul Nicolae Botgros si m-am simtit asa de bine ca am facut asta. Si m-am emotionat cand doamna Vicoveanca mi-a zis “fii binecuvantata!”, iar maestrul Botgros m-a pupat apasat pe obraji, parinteste si foarte intr-un fel.

Un gand pentru un OM

Momentul ala, dintr-o zi frumoasa, in care zambesti si stii ca indiferent ce, indiferent cum, vei fi si va fi acolo. Ca un zambet e de ajuns ca sa existe/apara inca un zambet si o imbratisare face totul mai bine.

*********************

Am cunoscut-o undeva prin primavara lui 2005, dar tin minte ziua aceea de parca ar fi fost ieri. Cea mai frumoasa intamplare din viata mea de pana acum. Daca ma gandesc bine acum, imi dau seama ca, intr-un fel, simteam ca momentul ala imi va schimba viata. Si mi-a schimbat-o.
Un interviu. O seara plina de lectii, cam ca toate zilele din anii care i-au urmat: sa nu pleci la drum, sa nu incepi un interviu cu prejudecati, sa nu lasi microfonul din mana, sa te concentrezi chiar daca in mintea ta te gandesti "Doamne, cat e de misto!", sa lupti intotdeauna pentru ce-ti doresti, pana la capat. Pentru ca pana la urma se va intampla acel ceva ce ti-l doresti tare.
Tin minte si acum ca n-am recunoscut-o si ca era mult mai frumoasa decat pe micul ecran. Ca emana o energie speciala, probabil aceea care ne-a adus si ne-a tinut atata timp impreuna. Si ca zambetul acela al ei a asezat pe chipul meu un zambet pe care l-am purtat cateva zile. Mi se intampla si acum - are nevoie de maxim 10 secunde ca sa ma faca sa zambesc si sa mi se schimbe privirea. Ca am privit-o numai in ochi si ca obiceiul asta mi-a ramas - am nevoie doar sa vad privirea ca sa stiu daca e furtuna sau e soare pe cerul ei.
Ne-am reintalnit in 2007. Si de atunci a ramas si am ramas. Mi-a schimbat viata, m-a facut sa imi deschid aripile si sa am curaj sa zbor, m-a ghidat din umbra pe drumul spre cea mai misto experienta profesionala (si personala) pe care n-a mai egalat-o nimic pana acum. Am invatat ca "nu exista nu se poate", ca "acum este acum si nu peste 5 minute" si ca puterea poate veni dintr-o privire care-ti spune "sunt cu tine, stiu ca poti!". Si ca oamenii buni ajung mereu unii langa altii pentru ca au lucruri bune de facut impreuna.

*******************

Ma intreb uneori ce am facut de am norocul sa imi fie alaturi. Insa imi trece repede intrebarea. Pentru ca stiu ca uneori viata iti da pur si simplu oameni care sa scoata ce e mai bun din tine.
Da, uneori in viata e de ajuns o privire si o imbratisare ca sa se spulbere oricati nori ar fi pe cer. Si pe oamenii care iti dau asta nu poti decat sa-i iubesti.

La multi ani, OM frumos! Sa-mi traiesti!

Cel mai frumos martisor de anul asta

Nu stiu cat de bine se vede, ca totusi e facuta cu telefonul, si noaptea, dar, ca sa explic:

Paul, dragul nostru coleg operator Giga TV a scris in zapada pentru noi cuvintele: Primavara fericita!

Multumim, Paul!

my birthday

this year
the best.
am aflat din nou ce prieteni misto am: eu, aia care face surprize, am picat in plasa unei mini-petreceri supriza pusa la cale de dragii mei: Bianca, Nuami, Oana, Marius, Candice, Adrian, Mirela si Ionut. plecasem obosita de la birou, gandindu-ma ca o sa beau un pahar cu Simo si Nuami (care tot insistase sa iesim si sa iesim) si m-am trezit psss-ita pe Lipscani. flori, cadouri, rasete, povesti - bineinteles ca aseara aveam un zambet pe fatza de ziceai ca e un soi de ecuator pe fatza mea, puteam sa-l leg la spate.


si vine si ziua mea plus 1 - ies din sedinta, vad apeluri de la Candice. ma suna, imi zice sa ma duc la secretariat. ce gasesc acolo? o nebunie de tort si un buchet de flori - surpriza 2 de ziua mea. bineinteles ca m-am topit si m-am super emotionat ( ca sa nu mai zic ca a mea colega de la secretariat incepuse sa rada si sa spuna ca ma cam invidiaza (o cred, nush de ce ;)) )

am mai zis ca am langa mine o mana de oameni dintre cei mai frumosi de pe lumea asta? am mai spus pe FB, dar o zic si aici: am langa mine o mana de oameni minunati. superbi.
love you, guys. si va multumesc.

Orgolii si oameni dragi

Din cand in cand ma opresc si privesc in urma, la ce am devenit, la ce am lasat in urma, la ce am invatat.

Am invatat lectii despre a deal-ui cu oameni dragi foarte diferiti de mine, am invatat sa deschid bratele, sa spun/dau din mine mai mult, am invatat noi sensuri ale unor cuvinte care pt unii oameni dragi mie inseamna altceva decat inseamna pt mine: discretie, altfel, alaturi, a simti. Am invatat sa lupt cu mine atunci cand anumite lucruri erau altfel pt oamenii dragi, am invatat sa le accept fara sa cracnesc. Am invatat sa fiu in umbra si sa nu tin cont de orgolii. Am invatat sa spun atunci cand simt ceva, cand mi-e ceva de spus. (Viata m-a invatat the hardest way ca trebuie sa spui ce simti atunci cand iti vine, sa nu lasi timpul sa treaca, sa rezolvi problemele imediat ce au aparut - chiar daca iti este foarte, foarte greu pt ca s-ar putea ca dupa aia sa nu mai ai posibilitatea de a face asta. Si o sa te framanti si n-o sa te ierti toata viata pt ca nu ai facut ceva ca sa indrepti lucrurile atunci, imediat dupa ce s-a intamplat acel ceva).

Dar am mai invatat si ca atunci cand te prabusesti, cand te ineci si intinzi mana catre un anume cineva, mana ta intinsa nu va fi prinsa in cadere, ca de fapt esti tot singur. Te poti scufunda/ineca linistit, poti pica pana cel mai jos fara ca omul spre care ai intins mana sa intinda mana ca sa te prinda si sa nu te lase sa te duci. Nu conteaza ca asta este prima data cand intinzi mana din tot sufletul, nu conteaza ca spui ce e in tine, nu mai conteaza. Bine, pana la urma e ceva bun si in asta: pt ca dupa ce vei ajunge la cel mai de jos punct, te vei ridica de jos, te vei scutura de praf si te vei privi mai puternic. Pentru ca fiecare sut este - nu-i asa?, un pas inainte.

Asa ca am invatat si ca orgoliile sunt cele mai importante, nimic altceva nu conteaza. Orgoliul de a nu-i raspunde unui om orice ar spune, orgoliul de a nu spune un "multumesc" live atunci cand celalalt isi calca pe inima pt tine, orgoliul de a nu te misca mai incolo de propriul eu. Nu conteaza ce simte/spune/face celalalt, orgoliile sunt cele mai importante.

Asta trebuie sa invat eu: ca orgoliile sunt cele mai importante. Asa ca "angajez pe cineva care sa ma invete sa nu-mi calc niciodata pe orgoliu si inima, no matter what/who".

:) (si multumesc!)

asta am pe fatza acum, asta am avut toata dupa amiaza si seara. un zambet. de fapt nu, o maaare serie de zambete.

I'm happy. azi am reusit sa fac o bucurie, de fapt sa stabilesc detaliile unei mici bucurii pe care "agentii de implinit dorinte" i-o fac unui copil, un mic erou, la cei doar 13 ani ai sai. Robert va primi de ziua lui un dar, pe care sunt sigura ca o sa-l tina minte toata viata: un jucator de la Steaua va merge la el, cu un echipament original Steaua si cateva vorbe bune.

MULTUMESC, BOBBY DURBAC!
MULTUMESC, Steaua!

acum eu marturisesc: am ramas uimita de "da"-ul pe care Bobby Durbac, directorul de marketing de la Steaua l-a spus fara nici o ezitare, atunci cand i-am spus povestea lui Robert. apoi m-a surprins atunci cand a spus ca vrea sa-i dea baiatului un echipament de joc inscriptionat cu numele lui si ca asteapta masurile juniorului. a fost ca o supralicitare placuta, ca o bucurie pe care mi-o facea mie. asa am simtit-o si am fost la un pas sa raman fara glas de emotie si bucurie.

ziua de azi, cu surprinderea placuta venita din partea lui Bobby Durbac m-a facut sa retraiesc o parte din bucuria de pe vremea cand eram parte din echipa "Surprizista", cand faceam bucurii pentru oameni pe care nu-i cunosteam personal fara sa asteptam ceva in schimb. de cele mai multe ori bucuria din ochii lor ne erau cel mai mare "multumesc".

si pentru ca n-am apucat sa zic prea multe despre Robert, ii las aici povestea, care te face sa ti se ridice pielea pe tine. Alina (alias Chic de Zece), multumesc pentru posibilitatea de a-i face o bucurie copilului astuia:

"Robert este al-18 lea copil de la Centrul "nostru" de Plasament din Mogosoaia. Vine aici de un an, din cand in cand... De cand are nevoie sa ajunga la Bucuresti pentru operatii de chirurgie reparatorie si sa stea intr un loc civilizat pentru recuperare... Intr o zi, casuta in care locuia a luat foc! La un moment dat pompierii au hotarat sa nu mai permita accesul in perimetrul periculos deoarece era clar ca micuta locuinta saracacioasa se va transforma in praf, pulbere si cenusa... Robert a auzit! Stia ca in casa au ramas cei doi fratiori ai lui mai. Nimeni nu mai avea curaj sa intre! A alergat in spate, a spart un geam, a ajuns la cei mici, i-a bagat in patura, i-a udat intr o vanita, apoi i-a "aruncat afara". Cand sa iasa, o parte din acoperisul in flacari a cazut peste el! A suferit arsuri grave pe 70 la suta din suprafata corpului, i-au fost amputate degetele de la o manuta, nu mai aude cu urechea stanga, dar, incet, si a revenit! L-am cunoscut zilele trecute... am jucat fotbal, ne am imprietenit! E speriat, timid, singur cu el... Ne a spus ca cel mai mult si mai mult isi doreste sa se faca fotbalist BUN si ca ar vrea sa aiba si el un echipament adearat de stelist: cu tricou, pantofi sport, sort, jambiere, manusi... minge cu semnaturi de ale stelistilor! I-am promis ca o sa-i implinim dorinta! Miercuri, pe 30 iunie, este ziua lui. Ne facusem gasca sa mergem acolo la un meci de fotbal serios. Din pacate astazi a intrat urgent intr-o noua operatie la spitalul Grigore Alexandrescu! Miercuri o sa ne tinem de promisiune si mutam terenul de joc la el in salon. Acum sa vedem ce jucator stelist gasim pana atunci sa vina cu noi si cu o minge semnata de toata echipa... Hai ca nu-i greu! Nici cu echipamentul... sunt prea multi stelisti in jurul nostru sa nu putem implini dorinta asta!".

si o melodie sweet pe azi:



P.S.: Ana Negotei, multumesc mult pentru ajutor, pentru contactul care m-a ajutat sa ajung sa fac bucuria asta :)

Sa ne laudam, zic

Pentru ca ieri nu am mai apucat sa postez, nici pe Facebook, nici aici, o fac acum. Andreea a luat medalia de aur la Geneva, la Targul de Inventii cu inventia ei Violet.

Felicitari, sa zicem, ei si romanilor care au luat iar multime de medalii la Targul de Inventii. Mai multe detalii pe blogul Andreei.

Bravo!

not just words, not just music

"May you be surrounded by friends and family...and if not, may the blessings come to your solitude"

Leonard Cohen, la final de concert, Bucuresti, 4 septembrie 2009



si o superbitate de melodie, am vazut-o la noi, dar video bun ar fi asta:

Happy pentru copilasii de la Iasi

Astazi am primit de la Vio, my friend-ex boss de la Nord-Est de la Iasi asta:

Premiul pentru Debut i-a fost acordat Alinei Iosub şi Violetei Cincu, de la CuzaNet, agenţie de presă a studenţilor la jurnalism de la Universitatea Ioan Cuza din Iaşi, pentru materialul "Oameni care au o singură dorinţă: să nu moară în întuneric". La aceeaşi categorie a mai fost premiat şi George Gurescu, tot de la CuzaNet, pentru "Ultimele Bocitoare".

De pe Mediafax, de la Ziua Agentiilor de presa

Bravoooo, CuzaNet, copilasilor de la Iasi, celor care ii coordoneaza. I'm proud I was/learned there...

Ieri...

...zi calda, cu prieteni, vizita de "macaronar" simpatic, rasete (si de) burti pline ca de porchisori...
...stand in parculetul din fata Ateneului, pe o bancuta la umbra, jucandu-ne cu razele calde, am vazut ca ploua cu petale de floricele de copaci. Si mirosea a liniste...
...aruncata pe iarba in Cismi, cu soarele in ochi, eram de-o lentoare-incetineala-lene de speriat. Si m-am gandit pentru o clipa ca parca era cumva ceva missing.

De ziua domnului bursuc...

...imi amintesc...

Povestea noastra incepe acum niste ani, nici nu le mai stiu numarul (sa tot fie vreo 4 oare?!), atunci cand...dar ce mai conteaza? Incepe, a inceput...si continua...

El este un domn unic in viata mea, motiv pentru care "sta"...si am sa insir aici doar cateva din raspunsurile la intrebarea "de ce?":

- pentru ca am reusit sa spun "nu credeam ca exista si astfel de barbati", but he’s the living proof of that, deci iegzista – barbatul care nu a dat inapoi din a spune "a fost/este si vina mea";
- pentru ca am avut dovada prieteniei intre un barbat si o femeie, neintinata de lucruri care ne-ar fi putut face sa nu ne putem privi in ochi si pentru ca iata, dupa atatia ani inca pot primi intrebarea "dar de ce nu te-ai cuplat/nu te cuplezi cu el?" (raspunsul e acelasi: pentru ca stiu prea multe si mi-ar ramane prea putine de descoperit :P )
- caci este un Peste care are un talent fantastic: acela de a te face sa razi sau sa zambesti cu aceeasi usurinta cu care te scoate din minti :D ;
- pentru ca desi nu este nici scriitor, nici literat, nici jurnalist (motiv pentru care m-a scos din sarite de niste ori), scrie mumos frumos, asa cum nici unii jurnalisti sau literati nu o fac (dovada unei inteligente dublate de o sensibilitate aparte);
- pentru ca stie sa problematizeze si sa ofere perspective la care altfel nu te-ai gandi (si cel putin intr-o ocazie s-a erijat in avocatul apararii pentru doua parti, mod interesant de a juca un rol, totusi dublu – he’s still a dual fish);
- pentru ca imi da muzici din gama sepuku mode/mood, carora imi place sa le raspund cu bucati pe care am ajuns sa le numim amandoi "descoperiri new or old times"...
- pentru ca este unul dintre putinii oameni care stiu sa vorbeasca tacand...
- pentru ca e cald cand vrea si stie sa zambeasca (inclusiv cu ochii)

...pentru ca este...

Lucru pentru care ii multumesc...

LA MULTI ANI, bursucule!

O zi cu printese, carti si ambasadori

Ziua in care am avut escorta de politie si am vazut ca o carte, insotita de un zambet, poate aduce bucurie in ochii unui pui de om.

Vineri, 20 februarie, a fost ziua mea de iesire “pe teren”, intr-o prima activitate directa cu blogul si Andreea, incursiune inspre locuri mai putin fericite decat noi. Am aflat astfel ca la aproape doua ore de Bucuresti exista niste locuri care abia au aflat ce e ala asfalt, ca sunt unii copilasi care nu au fost vreodata la cinema si nu stiu cum arata un oras. Au insa telefoane mobile pe care le-au folost din plin pentru a o fotografia pe Andreea in timp ce le vorbea despre cum citind macar o carte, isi pot schimba viata.

Multa bucurie in ochi am vazut vineri, multe laude, un contrast extraordinar intr-un singur loc – satul, care intr-o zi de vineri a strans intr-un singur loc, in fata scolii batranii, de fapt oamenii din sat, imbracati in straie de sarbatoare si “conacul”, o casa cu Sali frumos aranjate, cu gresii, faiante, caldura, mirosuri imbietoare, fotolii de piele si plasma imensa pe perete, pe care rulau, bineinteles, manele. A fost ziua in care pe stalpii din sat au fluturat steagurile de sarbatoare, in care fostii fii ai satului care au aflat de eveniment s-au intors in sat, ziua in care am vazut copilasi cu paine si sare iesind in intampinarea invitatilor. Pentru ei a fost “the day”: cea in care au vazut povestea cu ochii lor – printese (doua, din familia Sturza) si o zana (asa cum i se spune Andreei) le-au calcat pe ulite.

Pentru mine a fost the day in care: am mers intr-o coloana oficiala, insotita de masini de politie cu girofaruri, m-am amuzat cu colegi din presa si am reinvatat reguli jurnalistice, in care mi-am reamintit ca se poate simti ca faci parte dintr-un lucru important. In care am vazut "o alta Romanie", asa cum spunea un domn ambasador, dar si speranta, care ar putea purta si numele lui Alin, piticul de a sasea care avea raspuns la orice intrebare...Si m-am bucurat privind cautaturi curioase de copilasi frumosi si zambitori, si m-am bucurat sa simt caldura lor, intr-un loc care ti-ar fi putut da impresia de altceva. Zi plina, obositoare, totul pe fast fwd, insa a meritat...zambetul lor a meritat...

Despre niste zile:

“Never eat where you shit. Never dip your pen in company ink” – spune o vorba spusa de un domn pe tema idilelor la serviciu (na, ca am facut-o si pe asta, am scris si despre acest subiect, desi parca am avut nevoie de ceaiuri de relaxare ca sa-l pot face sa iasa). Pe baza lui m-am amuzat impreuna cu cativa prieteni care si-au dat cu parerea pe tema relatiilor amoroase pe la job (ok, eu clar, setata sa NU relatii de genu’ la birou, mne, nup, 10x). si bineinteles, citatul a fost completat de un altul, lasat ca si comment la un articol din EVZ despre faptul ca din ce in ce mai multi angajati au idile la serviciu. Citatul: “coleg sau colega ?!? hm. cea mai frecveta idila la serviciu este cea dintre angajata si sefu' ! se cheama "serviciu de ajutor reciproc"” :))

Am adaugat acum un articol pe tema prieteniilor la serviciu, alea in care nu prea e sanatos sa te bagi. Am aflat ca incruntarile si o cearta cu o prietena close cu care lucrezi se poate traduce in sicane pe proiectele in care faci echipa cu ea...deci nu bun...

O faza absolut delicioasa zilele trecute, cu domnul bursuc HK si telenovelele, ne-a adus pe amandoi la discutii despre ce filme vedeam cand eram mici. Si ma palira rasetele, si-mi amintii ca am avut si niste telenovele preferate (al naibii, descopar ca una in comun cu bursucul, Seicul se chema si il avea pe domnul Gustavo Bermudez in rol principal, cu ai sai ochisori caprui mari si cioc, si haine de seic, si un fel de chica, sau cum se chema bucata aceea de par putin mai lung la spate). Dar mai bine spun de cuplul Gustavo Bermudez – Araceli Gonzales, despre care abia imi amintesc in secvente, insa stiu ca aveau ceva impreuna, o energie si tensiune, in ochi si atingeri…miam miam…Dar sa mai adaugam aici Sclava Isaura, Mala Mujer, Dallas-ul, Salvati de clopotel (ultimele doua, or fi ele americane, dar tot parca un fel de telenovele is :D ). Si uite asa te faci de bafta, de propria mana ;)) .

Si m-am indragostit, din nou, de doamna Aurora Liiceanu, o doamna mmmmm, cu care am vorbit putin la telefon pentru stabilirea unui interviu pe care as vrea sa i-l iau pentru Cariere si care mi-a spus cu o dezinvoltura extraordinara ca unii oameni (in care s-a inclus si pe sine) trec foarte usor de la orgasm dat cu parerea sau maxima organizare, ca femeile sunt la televizor doar niste papusi aduse printre niste barbati ca sa faca un fel de figuratie, ca pe nimeni nu intereseaza ce spui tu acolo, important e numai sa te aiba acolo. Si ca face, si a facut "din dragoste", certandu-se uneori cu sine, caci o relatie buna cu tine este destul de grea, sunt multe certuri, atunci cand te lasi deoparte pentru a-i ajuta pe altii...deci mmmmmm.

Din nou zodiac...caine de apa, in zodiac chinezesc, dupa cum zice predictia Georgianei. Asadar de azi incolo ma cheama Laura J.(de la Jake) Gou, cainele credincios (si totusi bufnita), prieten pana la capat, de polaritate Yang. Restul caracteristicilor mele, in afara faptului ca am inteles acum de ce exista niste completari cu niste Yin si de ce am aplecarea spre culoarea albastru , is de gasit aici :)

Si totusi I did loved somebody fully... :D

Scartait sub talpi...

...azi dimineata, in drum spre job.
Poate ca sa-mi contrazica spusele de aseara, zapada bucuresteana era astazi de dimineata nu doar asezata, ci si scartainda, motiv de zambet pentru mine. Si strada era totusi curata...
Later vin pozele, ca-s inca pe telefon...

Meet Jackie

Azi, Bucurestiul mi-a amintit de ce nu imi place cum se imbraca pe timp de iarna: in acest caz, aici, zapada = purcelit pana in dinti (citat din Hong Kong), flescaiala, lipa, lipa, cah, nh nh.

Dupa o zapada cazuta bine, bine si asezata chiar (daaar diferenta clara si de ofticat intre zapada de aici si cea de la mama de acasa - asta parca era niste apa bagata la frigider, pe cand acasa scartaia direct, fara pregatiri) s-a facut de comanda pe strada, fleoscaiala de mi-as fi dorit sa am niste picioroange sau niste aripi ca ale personajului de mai jos.

Insa, in ciuda zapezii, la resedinta mea a mai aterizat...o bufnita...a venit pe schiuri si cu avionul, tocmai din Italia. Si a fost botezata Jackie. Multumim pe aceasta cale ghidului lui Jackie, din Italia pana aici, respectiv Simo...grazie, Simo! :D

Two new cats in the zone

Anul Nou, ho ho hou, a adus in resedinta mea de vara, iarna, toamna si bineinteles primavara, doua noi pisici.

Tanananana, meeet Zuzi and Doni, the indonesian cat (venita pe sanie, tocmai de la Zusheava, breee):








Maria Mena - Miss You Love: Asa, ca de final, o descoperire care de cateva zile canta pe repeat in garsoniera asta cu atatea matze la bord...(via Ioana, 10x).

Craciun 2008 & Revelion 2009

Pe scurt:

Craciunul a inceput mai devreme pt mine, cu un week-end full, sambata 20 si duminica 21 decembrie fiind dedicat numai distractiilor: sambata concert Stefan Banica Jr., duminica - aniversarea unei persoane foarte dragi mie. In doar cateva cuvinte: foarte tare, frate! :D Rasete, amuzament, dans, multa caldura, zambete si imbratisari...frumos!

23 decembrie si Craciun: Acasa, la ai mei, Moinesti, Bacau - am ajuns odata cu zapada, mama a zis ca eu am adus-o ;)) . Ningea ca-n povesti, frumos si linistit. A urmat apoi un ger de crapau pietrele...
Liniste, calm...amintiri, umbre...si totusi e aici, cu mine...

Si pentru ca trebuia sa simta toata lumea ca a venit copilul acasa, next stop: Onesti. Gatit cu bucurie (rasfatatii au fost nasii mei, care au zambit mult), apoi o noua tura de caldura cu Flor si ale sale locuri onestene. Expeditia "ceai in Onesti" a ajuns o salata, clatite, capuccino cald intr-un loc cute in orasul care mi-e ca o a nush cata casa. Apoi ceai intr-un bar ciudat si interesant, dupa mers prin ger si bataie cu zapada ;)) . Next day, Sfant Stefan la unchiu' Fanu, been there too, scurt pentru ca a doua zi redeveneam bucuresteanca.

28 dec. - back to Buc, ajunsa la Capitale bocna, scandura, inghetata, ziceam ca merg pe picioarele altuia, nu ale mele (multumim pe aceasta cale Massaro/Simpa Trans pentru conditiile deosebit de inghetate de calatorie; incep sa ma gandesc daca sa trimit nota de plata a ce am in plasuta din fata mea acum pe adresa lor...ma gandesc insa ca nu as primi vreun raspuns :D ).

Zilele ramase pana la Anul Nou le-am petrecut la job, intr-un alt ger, de aceasta data in biroul de la serviciu care a stat cu caloriferul deschis 2 zile si tot frig era (multumim pe aceasta cale administratorului cladirilor NCH care a inchis centrala in aceasta perioada, as continua sa spun lucruri de bine insa mai bine mai beau o gura de ceai :D ).

Anul Nou: in valuri, 39-40 de grade...Nu, nu a fost Egipt, nici macar Grecia sau Coasta de Azur, ci valuri de transpiratie si febra, cu dureri de cap, nas curgand, urechi pocnind si dureroase, cu caciula, sosete si trening in plapuma, dupa inhalatie, frectie, ceai, cocktailuri de fervex, vitamina C, Nurofen si toate cele. So New Year in bed, nici macar dormind, nu putut din cauza de febra...Asadar si prin urmare, daca vorba aceea cu "ce faci de Anul Nou, faci tot anul" se aplica, atunci nu prea stiu ce sa spun...dar sa nu ne mai gandim la asta, un nou an a venit, de luni back to work!

LA MULTI ANI!

2008 la final

Profesional...

Un an plin: un an de Acasa.ro, 9 luni de blog “copilul meu si al Andreei”; 2 ani de cand sunt in campul muncii (pe bani) fara nici o zi de intrerupere.

An cu schimbari: de sefi, de strategii, de posturi – au fost stirile, a fost Sorin as my boss; a plecat el, la fel si Raluca si inca o parte din echipa de la Acasa.ro (Bogdan, Alex, doi dintre baietii cu care ma intelegeam bine). Au venit apoi Carierele si cursul de PM (project management), care desi au sosit neanuntate si cu ceva nervi, s-au asezat si “stau”. Apoi Carmen ca sefa, din toamna. Insa per ansamblu, merge.

Au mai fost colaborari la Galele Andreei, cu cate un varf de deget din partea mea: la Gala UNICEF, la Gala Romania prinde radacini. Plus iesiri la Gala Business Woman, doua gale ale Unicef-ului si cea de la Realitatea. Ocazie cu care mi-am amintit ce norocoasa sunt ca am apucat sa lucrez cu cativa super oameni, super profesionisti din vechile echipe.

Si sa nu uit ca am scapat de scoala in aceasta vara, odata cu disertatia...am “dizertat” la Iasi si am reusit sa inchei si acest capitol din viata mea (pentru detalii si senzatii, impresii de moment, e de vizitat vechiul blog).

2008, part 2

Cei care sunt...

Au ramas si anul asta aici, langa mine, zambind odata cu bucuriile mele si oftand odata cu tristetile mele. De aceea si mai ales pentru ca sunt, voi spune “multumesc ca esti si sper ca am fost si vei fi”: sora-mea Anca, care de la Grenoble a simtit multimea de stari de anul asta; Simo, pozitiva, vorbareata si cat de multe altele; Oana, Geo si inca alti cativa oameni pe care am inceput sa-i redescopar...

Speciali, si totusi...

Doi oameni despre care stiu ca nu le-ar placea sa scriu, sa vorbesc public, doua persoane speciale din viata mea care desi spun ca nu si mne si nu le convine poate ca suntem ca un triunghi (acest ceva pe care mi-am promis ca will never do it again) din care vrea fiecare sa iasa si nu-i iese.

Domnul din ecuatie a reusit in 2008 sa ma dezamageasca intr-un fel prin care m-a facut sa spun ca, din pacate nu mai astept nimic de la el. A reusit sa creasca in mine un fel de aproape indiferenta, dupa ce timp de cateva luni s-a erijat intr-un avocat “2 in 1”, atunci cand nimeni nu-i ceruse acest lucru. In fine, sper sa ii fie bine asa cum e si...inca mai sper sa-i vad pantalonii cei negri “cu funduletz included” aterizand la Bucuresti, la acel “pranz in trei” de care spunea la un anume moment, undeva anul asta care se incheie.

Al doilea A. din ecuatie, A.-ul feminin, asa cum ii spune domnul bursuc londonezo-hong-kong-ez, incheie anul ca intr-un fel de cerc, la fel cum l-a inceput (cu o singura diferenta, cea a unor sms-uri). Nu ma pot abtine sa nu observ asta, ca in ce ne priveste 2008 a avut forma unui cerc, cu forme reprezentand suisuri si mici coborasuri, cu lucruri frumos si altfel spuse, cu un alt fel de echilibru, un altfel de calm, alt fel de a urca, alt stil de zambet, altfel de lumina, noi incercari, avansari si retrageri...un an plin...si parca totusi...
Totusi trebuie sa ii multumesc ca este, ca incearca, ca poate, ca vrea, ca este....

back...

sau despre cum sa vezi Busteniul numai din masina sau pe geamul vilei.

Inceput de week-end cu nervi, dupa doua zile de "debarcare" in Busteni, la vila grupului din care face parte firma la care lucrez. Doua zile in care remarcile amicilor, prietenilor si colegilor de gaenul "esti la Busteni, ce mistooo" ma scoteau din pepeni din ce in ce mai mult, asta pt ca nu intelegeam de ce nu vad din lucruri decat locatia si nicidecum situatia per ansamblu. Asta si pt ca o zi jumate la Busteni a fost de fapt o zi jumate intr-o vila, intr-o sala de curs, nicidecum la have fun and stuff. Dar in afara de "mda" ce sa mai spun? Nimic...

Asadar, dupa 3 ore dormite in one night (noapte muncita, cu nervi si crize etc etc), dupa prezentari, discutii, cazuri de proiecte and stuff, vineri seara, la ora 7, am pornit spre Buc.. Ploaie, drum greu, insa mers ok, after all - am ajuns pe la 9 si, dupa care am incercat sa adorm. Greu, domnle, greu...