Cand "o sa ma fac mare", vreau sa “ma fac” macar o zecime din ce este Jacqui Banaszynski

Asta am spus astazi cand am iesit de la intalnirea cu Jacqui Banaszynski. Si da, acum e ora 1 noaptea si eu scriu despre asta dupa o zi pliiiina plina. Pe scurt...

Jacqui m-a cucerit astazi, cu tot, de la felul degajat si zambaret de a povesti (ca doar na, she is a story-teller), la tonul cand spunea “oh, men, you’re good, good question!” si pana la felul in care scrie. E o doamna de Pulitzer (aici textul care a luat premiul asta in anii ’80 ) si o profa de nota 20. Ne-a fascinat pe toti din sala (nu era greu sa-ti dai seama de asta, trebuia doar sa privesti in jur) cu povestile despre radacinile ei poloneze, dar si cu pildele oferite sub forma de povesti.

M-a facut sa mi se ridice pielea pe mine de cateva ori, atunci cand a povestit despre cum a lucrat la doua povesti premiate, cea cu SIDA (foarte tare subiect si foarte curajos, mai ales in anii ’80, deci jos palaria) si inca una cu Africa. Ascultand-o mi-am reamintit faptul ca suntem cu cel putin doua decenii in urma americanilor la capitolul “cum se scrie” (reporting de 3 luni de zile? decont pentru plecat si stat in Africa cateva luni de zile pentru o poveste? la noi in Romania? ha ha ha, very funny), insa mi-am dat si seama ca se poate. Se poate. Putem gasi povesti, putem scrie povesti. Se poate si altfel de presa decat cea de tipul “stirile de la ora 5”. E nevoie de multa ambitie si de niste oameni care sa isi doreasca mult asta. De astazi marturisesc ca vreau sa fiu unul dintre ei. Om vedea si ce va urma la capitolul asta.

Ce am aflat? De ce am zambit? Ce a spus de mi s-a ridicat pielea pe mine?

Exemple de fraze si chestii povestite:

“I was thinking that his role in life is to support me” – despre sotul ei, pe vremea cand scria povestea “AIDS in the Heartland”. Dupa aia au divortat, spunea ca “my lifestyle changed with this story, I was not bringing anything at home, I was not giving him anything”;

“I was thinking that being a journalist is useless” - gand din perioada in care era in Africa, documentand un material despre comunitatile din Etiopia (sper ca am retinut bine), in perioada razboiului si valurilor de refugiati. Atunci cand le vedea pe mame intinzandu-si copiii spre ea ca sa ii ajute, isi dorea sa fi fost medic sau orice altceva, insa si-a dat seama de importanta pe care o are ceea ce face ea pentru ca un carnetel de notite si un pix pot spune unor mii de oameni povestile comunitatilor respective;

Povestea momentului in care mama unuia dintre cei doi barbati bolnavi de SIDA, personajele din “AIDS in the Heartland” a rugat-o sa ii spuna ce sa voteze la intrunirea familiei in legatura cu deconectarea baiatului lor de la aparate. Si justificarea oferita de mama pentru rugamintea asta: tu stii ce isi dorea fiul meu...Altfel spus, la ce nivel ajunsese intimitatea dintre ea si personajele sale din poveste (cu toate astea o intimitate super profi).

Descrierea felului in care povestile ating oamenii: dupa 20 de ani de la publicarea povestii “AIDS in the Heartland” a primit un mail de la nepoata unuia dintre cei doi tipi din poveste care i-a multumit pentru poveste pentru ca, prin povestea asta femeia si-a amintit despre unchiul ei. Unchi pe care il vazuse ultima data la varsta de 10 ani, atunci cand acesta isi luase ramas bun de la nepotii lui prin geamul intredeschis al masinii familiei. In perioada aia nimeni nu ii atingea, ca sa nu “se ia”, gay-ismul si/sau SIDA.

Despre feelings si implicarea in poveste: dupa ce unul dintre personaje a murit iar ea trebuia sa scrie o parte de poveste (povestea intitulata “AIDS in the Heartland” a fost scrisa si publicata pe bucati, in timp), atunci cand a ajuns in redactie, editorul ei a trimis-o sa planga si apoi sa vina sa scrie. A facut asta. Dupa un prim text in care a revarsat emotiile, “a trash”, a scris un text bun. As fi vrut sa aud mai multe la capitolul asta, pe tema asta, insa Jacqui nu mi s-a parut ca ar vrea sa dezvolte...

****

Sunt multe, atat de multe de spus...nu le pot prinde intr-un singur post, mi-au ramas intiparite in cap si in mine. Deci nu-mi ramane de spus decat: multumesc, Jacqui si multumesc, Decat o Revista pentru experienta asta :)