Alexandru Tomescu, omul care te face sa plutesti

Despre Alexandru Tomescu nu stiu a spune multe. L-am vazut o data, inainte de a deveni foarte celebru, mi s-a parut un timid. Imi pastrez parerea si acum, dupa niste ani, insa nu ma opresc doar la atat: Alexandru Tomescu este un timid, insa mai este si omul care poate face o piata sa vibreze, care poate aseza zambete pe chipurile a unor sute de oameni, ii poate face sa respire in acelasi timp pentru cel putin cateva minute.

L-am vazut pe Alex in Piata George Enescu in recital, in cadrul Zilelor TVR Cultural si inca nu stiu ce sa povestesc din seara cu pricina. A fost atat de plina, atat de suava, atat de fina, atat de…altfel, incat tot ce vreau sa stiu despre ziua aia este ca timpul a stat in loc.

Capriciile lui Paganini au devenit Capriciile lui Alexandru Tomescu si au fost intr-un foarte mare fel. N-am vazut niciodata atat de multi oameni in Piata din fata Ateneului, nu au fost niciodata atat de multi copii la un concert de muzica clasica, pitici care, culmea, nu au facut deloc scandal. Priveam chipurile oamenilor din jur (imi place sa observ asta atunci cand merg la cate un eveniment de genul asta) si vedeam pe ele liniste, zambete sincere. Pentru o ora sau cat a durat concertul, am avut senzatia ca traiesc in alt oras, cu alti oameni. Oameni zambind, atenti, fara urme de incruntare sau de nepasare, parca erau rupti de lume, de moment, de vremuri si vreme. Si vazand atat de multi tineri si copii stransi in locul acela mi-am spus “se poate, inca se mai poate”.

N-am vrut sa descriu ce am simtit in seara lui Alexandru Tomescu, insa astazi, de ziua lui Alexandru am zis sa fac asta ca sa-i multumesc. Sa-i multumesc ca mi-a daruit pentru cateva clipe sentimentul ca plutesc, poate alaturi de pescarusii care planau pe deasupra scenei, intr-un soi de dans plin de eleganta, care smulgea inca o data zambete de la cei care venisera la concert. Si n-o sa uit niciodata zambetul, emotiile si imbujorarea pe care le-am vazut pe chipul lui Alexandru, atunci cand dupa concert oamenii il inconjurasera ca sa-l felicite si sa-l roage sa le dea autografe. S-a asezat cuminte pe treptele scenei, s-a pozat cu toata lumea, a dat autografe si a vorbit cu fiecare in parte. I-am vazut fericirea in ochi si am zambit si noi odata cu el.

La Multi Ani, Alexandru Tomescu! Sa ne traiesti!

Daniel Barenboim, dirijorul show vizual

"Sunt multe lucruri pe care poţi sa le inveti in muzica, dar alte lucruri nu pot fi invatate. Muzica merge dincolo de fizica, in metafizica" (Daniel Barenboim, citat de Mediafax – din conferinta de presa de ieri).

Barenboim este un spectacol vizual – asta am spus aseara, la iesirea de la Enescu, dupa ce am stat intr-o laterala a scenei, in picioare. Nu ma interesa sa stau pe scaun, ci mai degraba sa-i vad miscarile – il mai vazusem pe Youtube, vazusem cam ce stil are. Mi-a parut rau ca nu am fost o fantoma cu o camera foto (o fantoma care sa nu poata fi vazuta sau auzita si care sa poata ajunge peste tot pe unde vrea, fara sa incurce), care sa-i fi urmarit miscarile, pe care sa le fi adunat apoi intr-un mini-reportaj. Aveai ce vedea, aveai ce fotografia.

De o eleganta speciala, Daniel Barenboim ne-a tinut respiratia, ne-a captat energia si emotiile. La final sala a explodat intr-un “bravo” cu un ropot de aplauze care iti facea pielea sa ti se ridice, era un val de energie aproape incredibil. Bine, a fost si “vina” Simfoniei a 7-a de Bruckner, insa omul de la pupitru era genial. Cu momente in care ziceai ca danseaza simtind muzica, dar si momente in care parca linistea un val de energie care statea sa explodeze, jucandu-se cu oamenii din orchestra, nu-ti puteai desprinde ochii de la el. La un moment dat ma uitam in sala: nimeni nu privea in alta parte, nimeni nu statea plictisit, toti ochii erau spre scena – unii chiar ridicati in scaun.

Mi-au placut oamenii care si-au dorit mult sa-l vada pe Barenboim. Au intrat si s-au asezat cuminti pe jos, printre randuri, erau tineri si zambeau. Iti dadeau un sentiment de bine, ca un fel de speranta – mai avem o sansa. Daca salile se umplu si se sta si in picioare la un concert de muzica clasica, ma gandesc ca se poate, mai avem o sansa.

Ioana, multumesc, stii, da? :)