O poveste ca o lecție de Crăciun

Cristina Bazavan a avut frumoasa idee de a scrie primul e-book din România cu povești de Crăciun. Rândurile astea nu au pretenția unei povești de Crăciun, însă spun cum am primit eu o lecție. O lecție de viață, de Crăciun.

---------------------------------------------------

Crăciunul acela avea ceva ciudat: deși era zăpadă și frig, afară ți se părea că plânge. Era primul Crăciun în care dimineață nu exista nimic sub brad. Oare se supărase Moșul?

****

Era o seară de iarnă albă, cu zăpadă care acoperise Copoul. Sub pilota călduroasă de cămin studențesc copilul zâmbea mândru: filmul ”Veronica” stătea cuminte pe un CD, așezat într-o carcasă cu o copertă desenată stângace în Photoshop. Știa că gesturile astea mici îi vor umple ochii de lacrimi doamnei care era uneori ca un copil mai mare. Plănuia deja cum o să-l împacheteze și cum o să i-l strecoare destinatarei care spusese cu o lună înainte că ii e dor de filmul ăsta. Și se gândea că o să-i spună Moșului: ”bun, deci asta a fost partea mea de cadou, acum e rândul tău”...

Exista un fel de înțelegere tacită între Moș și copil: de când era mic nu mai umbla să caute prin casă după cadouri (oricum întotdeauna le găsea fără nici un efort), în schimb Moșul îi aducea cam întotdeauna ce-și dorea. Deși de multe ori nu-și dorea nimic, așa că Moșul avea treabă grea – să se gândească el cam ce și-ar dori copilul.
Astfel că fiind după mulți ani în care nu-și dorise nimic, copilul avea siguranța că dorința îi va fi îndeplinită. ”Aș vrea să nu plece” – astea erau cuvintele-dorință schițate printre steluțe și desene fără formă, într-o ședință de redacție de la 9 dimineața. Stăteau cuminți pe o bucățică de foaie de agendă, pe care ochii Moșului ajunseseră sigur. Sau cel puțin așa credea copilul. Credea că merită acest dar: fusese cuminte, făcuse și câteva fapte bune și în plus mai dădea și din coate și-și punea mintea la contribuție ca să se învețe cu statutul de om mare, care muncește și se descurcă de unul singur - merge în fiecare zi la serviciu, merge și la școală, scrie etc.

Având siguranța asta a lăsat luna decembrie să treacă fără nici o grijă: ”Veronica” avea să ajungă în mâinile doamnei V., care o să desfacă pachețelul cu mâinile tremurând, o să zâmbească larg când o să vadă coperta și o să-și îmbrățișeze copilul, așa cum numai ea îi spune. Și-o să-i povestească despre ce boacănă a mai făcut pe calculatorul de la cabinet, apoi o să-i dea cadoul de Crăciun, după încă o porție bună de râs. Oricum, fie că va spune sau nu, copilul se va fi gândit că ”momentele astea sunt cel mai frumos cadou”...

***

Crăciunul acela avea ceva ciudat: deși era zăpadă și frig, afară ți se părea că plânge. Era primul Crăciun în care dimineață nu exista nimic sub brad. Oare se supărase Moșul?

Copilul se ridicase din pat, se spălase pe ochi și se gândea numai la pachețelul învelit cu hârtie de cadou roșie și fundă albă pe care-l purta în rucsac. ”Să mai aștept puțin până să o sun să mă duc să-i duc cadoul, e totuși prima zi de Crăciun”, își spuse.

La nici un sfert de oră distanță sună telefonul. ”Hohoho, Merry Christmas, săru'mâna, Crăciun Fericit!”, zise vocea copilului. ”Ce faci, donșoară, ai ajuns acasă?”. ”Da, da, m-am și trezit, mă pregătesc pentru masa de Crăciun. Dumneavoastră?”. ”Ăăăă, te rog frumos ceva: să stai jos. Stai jos, da?”. ”Da, sigur, dar de ce? Mă speriați, ce s-a întamplat?”. ”Nu mai e, măi copil, s-a dus, nu mai e. Ieri a murit...” – vocea de om drag deveni brusc surdă, rece și seacă, ca un topor care seceră genunchi și respirații și speranțe. ”Nu, nu, nu, nu, nu cred. Nu se poate”...

Într-adevăr, Moșul se supărase. Ori poate pur și simplu a vrut să-i mai dăruiască un înger copilului...

****

Crăciunul meu înseamnă brad și cozonaci aburinzi făcuți de mama. Și bucuria descoperirii unui dar de la Moșul de la care de cele mai multe ori n-am cerut nimic.

Acum 4 ani Crăciunul meu a mai căpătat un sens: a devenit momentul în care îmi amintesc de doamna care nu a apucat să primească în dar povestea Veronicăi. Atunci, unul dintre oamenii care și-au lăsat o amprentă în mine și au pus o cărămidă pentru cine sunt eu azi mi-a devenit înger. Și amintire.

În urmă cu 4 ani, în ultima noapte petrecută printre noi, i-am promis mamei 2, așa cum îi spuneam eu, că le voi mulțumi oamenilor care sunt lângă mine că sunt. Și le voi spune că-i iubesc. Așa cum nu i-am spus ei...