Asta seara, pe drum spre casa, intr-un taxi cu un sofer care avea un lapsus cu locatia strazii pe care locuiesc (thank God ca si-a amintit pe la Unirii) am avut un sentiment greu. Fusesem la vizionarea filmului “Felicia inainte de toate” (motiv pentru care spun din nou multumesc, Cristina Bazavan) si ii duceam cu mine acasa efectul.
Purtam in minte cuvintele lui Razvan Radulescu (din discutiile de dupa vizionare) care spunea ca a fost mai bland si ingaduitor cu personajul doamna Mateescu decat cu mama lui. Ii aveam in cap si privirea din momentul in care a spus asta, atunci cand ma privise in ochi iar eu ma gandeam ca intelegeam perfect ce vrea sa spuna. Dar si la cum s-or fi simtind exercitiile astea de sinceritate din momentele de coborat garda in fata unor straini. M-am gandit apoi ca parca nici pe doamna Mateescu nu o privisem prea ingaduitor, pentru ca povestea ei si a Feliciei seamana cu a mamei cu mine si ca monologul Feliciei m-a facut si pe mine sa imi inghit lacrimile.
Pe drum, in taxi, imi imaginam ce ar spune mama daca as aduce-o la filmul asta. Probabil intai ar spune ca am facut-o dintr-un soi de incercare de a-i scoate ochii, apoi cred ca ar plange. Cel mai probabil m-ar intreba daca ea este asa, dar nu m-ar intreba de ce am facut-o. M-ar privi poate asa cum imi imaginez ca a privit-o doamna Mateescu pe Felicia in timpul monologului, iar eu m-as simti vinovata pentru privirea aia. Si i-as spune ca in ciuda momentelor in care intre noi pluteste tensiunea, eu tot o iubesc. Ca si pe tata (care nu are cancer, slava Domnului, dar care cam aduce cu Papa, la atitudine) si cu care eu seman atat de bine uneori.
Mi-am amintit apoi bucata pe care a spus-o Razvan Radulescu, despre cum ceva parca ne lobotomizeaza si nu mai avem puterea de a fi la fel ca in copilarie, atunci cand reuseam sa stergem ce era greu facand ceva, un ceva. Da, poate ca se numeste viata chestia asta care cumva ne lobotomizeaza, insa mai e ceva ciudat: nu cred ca ne lobotomizeaza si sentimentul ala ca o vina atunci cand ii privim in ochi si ii vedem ca ii doare ce le spunem. Asa ca de cele mai multe ori ne adunam cuvintele ca sa le spunem alor nostri dragi ca ne pare rau pentru cate o rabufnire, chiar daca de multe ori in adancul nostru ceva ne spune ca nu e chiar asa.
Asta seara m-am declarat invinsa la lectia de psihologie, am primit una la care nu ma asteptam. Si o tema, pe care mi-am dat-o mie insami: de a gasi niste moduri de a le spune alor mei ca ii iubesc, chiar daca seamana atat de mult cu doamna si domnul Mateescu. Si alaturi de gandul asta, las aici si melodia care mi-a ramas in cap din film.
P.S. Asadar, daca citesti postul asta, mergi sa vezi "Felicia inainte de toate". Daca ai curaj, cu tot cu parinti (eu as opta pentru o dubla vizionare - intai singur, apoi cu parintii :) )
4 comentarii:
Frumoasa cronica. Nu pot decat sa-mi imaginez cat de bine trebuie sa se simta Razvan si Melissa vazand atatia oameni care povestesc cum le-au SIMTIT filmul.
Eu sper sa se simta MARI pentru ca asa sunt. Este un film superb si puternic. Chiar greu, as zice din punctul meu de vedere. Eu una o sa ma mai duc sa-l mai vad o data.
Iti multumesc pentru aprecieri, si cronica ta e misto :)
in sfarsit cineva care sa vb despre acest film...pe blog zic:); draga mea, exacta asta am simtit si eu cand l-am vazut si inca sunt sub efectele lui. genial si m-am supet bucurat ca a castigat atatea premii la TIFF!
Multumesc, Delia draga. S-au mai scris cronici pe diverse bloguri, eu am scris aici cum l-am vazut si simtit eu :)
Si da, si eu m-am bucurat ca l-am vazut si ca a fost atat de apreciat. Merita!
Trimiteți un comentariu