“Copil, hai, capul sus, eu cred in tine. Orice ar fi, o sa fie bine, sunt aici” – imi spunea vocea calda pe care o simteam ca pe o mana invizibila care ma prindea din zborul spre “in jos” si ma aseza inapoi in picioare...de cele mai multe ori fara sa spun eu nimic, cum ca ar fi ceva in neregula...desi de cele mai multe ori era asa cum simtea...
Atunci cand iti dispar oameni dragi din viata, te intrebi “de ce? de ce el/ea? de ce tie? de ce tu?”. Uneori spui ca nimic nu va mai fi la fel, ca viata ta nu va mai fi la fel fara...si nu va mai fi, insa mereu esti nevoit sa inveti sa traiesti asa, sa transformi ce era in ceva nou, sa iti devina parte din tine si din viata ta altfel...ca sa nu ii pierzi de tot...
@ home, dupa o vizita la locul care imi aminteste de fiecare data ca vocea calda, mana intinsa si zambetul (fizic) pe care cautam sa-l provoc intotdeauna pentru ca imi placea acolo, s-a transformat in ingerul meu (asa vreau sa cred, ori mai bine spus asa simt ), un sprijin invizibil care cumva e inca acolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu